Despre privilegiul de a fi "un artist”

O spun de la bun început: vestea morţii lui Michael Jackson nu mi-a produs deloc impresia că lumea a fost părăsită de un geniu. Reacţia lumii însă, da, mi-a produs un şoc. Sînt într-una dintre acele situaţii în care oricine se găseşte cu oarecare regularitate: ori nu pricep eu nimic, şi toată lumea ştie ceva, ori lumea a înnebunit cu totul, şi eu am rămas singur, ultimul gardian al rezonabilului. Încerc s-o iau pe rînd şi, vă rog să-mi iertaţi egoismul, am să încep cu mine. Poate că eu sînt de vină că nu percep amploarea tragediei şi asta, cu siguranţă, se datorează faptului că nu am priceput niciodată anvergura artistică a regretatului. Sentimentul pe care îl am cînd se duce cîte o mare personalitate are o alcătuire unică în arhiva mea intimă aşa cum, sînt convins, e cazul tuturor. Se amestecă un fel special de tristeţe, parcă mai rece şi mai lucidă decît în cazul pierderii unui prieten sau a unei rude la care ţin, cu un sentiment unic al contemporaneităţii. Nu există o altă împrejurare în care să conştientizez mai apăsat epoca în care trăiesc. Cînd aud că un mare artist a murit, ies pe stradă şi privesc lumea, oamenii, trotuarele, copacii, clădirile, aşteptînd să descopăr ceva cu totul nou. Se declanşează, implacabilă ca un reflex, convingerea că lumea nu mai poate arăta ca înainte, la modul propriu. Lumea s-a ţinut în ţîţîni pînă în clipa morţii marelui artist, şi pentru că omul care tocmai a murit trăia şi producea. Acum, că s-a dus, ceva trebuie să se schimbe. Echilibrul lumii trebuie să se reaşeze şi mă aştept să văd semnele clare ale acestei reaşezări, ca un fel de confirmare a valorii celui tocmai dispărut. Apoi, imediat, îmi spun că toată viaţa mea am fost contemporan cu acest om şi el habar nu avea că eu exist, deşi era atît de important pentru mine. Cam aşa aş putea descrie ceea ce am simţit, de pildă, cînd a murit, în septembrie anul trecut, Ştefan Iordache, sau cînd a plecat dintre noi Luciano Pavarotti cu exact un an înainte, sau Maurice Béjart în noiembrie 2007, sau Marlon Brando în vara lui 2004, sau Frank Sinatra în mai 1998. O spun clar: nu am simţit nimic de factura aceasta cînd am citit ştirea decesului lui Michael Jackson. Nici după aceea. Nici măcar acum. Nu aş putea spune că simt vreun privilegiu că am fost contemporan cu el. Nu aş putea spune că lumea în care trăiesc a fost marcată de el. În anii de glorie ai "Rat Pack"-ului, Dean Martin glumea spunînd: "Aceasta este lumea lui Sinatra. Noi doar trăim în ea". Aşa o fi fost. Decenii mai tîrziu, admit că gust afirmaţia lui Dean Martin. Dar, hai să ne imaginăm ce ar fi dacă am trăi toţi în lumea lui Michael Jackson. Nu cred că există om normal să nu simtă măcar o reţinere speriată în faţa acestei perspective. Acum, cîte ceva despre lume. Citesc un articol delirant în Evenimentul zilei. Autorul îi cheamă patetic pe liderii politici ai lumii să admită public, ca într-un cor tînguitor, că ceea ce le oferă ei oamenilor e infinit mai puţin decît ceea ce le-a oferit Jackson. Autorul cere, apoi, ca planeta întreagă să intre într-un fel de funeralii mondiale. Văd, apoi, cîteva declaraţii ale unor celebrităţi muzicale locale. Îmi vine să rîd! Cîntăreţi de toată mîna vorbesc despre biografia lui, despre cariera lui, cad cu toţii de acord că a fost "un artist". Ca şi cum a fi "un artist" e deja un privilegiu. Eu credeam că se aplaudă un artist bun sau foarte bun sau excepţional, dar nu "un artist". După mine, e cam puţin pentru a merita funeralii mondiale. Sigur că înţeleg tristeţea celor care i-au iubit muzica. Totuşi, aceştia sînt din ce în ce mai puţini şi nu sînt "întreaga planetă". Vă aduc aminte că traseul unui geniu este de la puţini, la tot mai mulţi şi, în cele din urmă, definitiv la aproape toţi. La Jackson, dacă măsurăm anvergura succesului, vom vedea că sensul a fost exact invers: de la foarte mulţi la tot mai puţini. A murit un om. Acest fapt e trist în sine, oricum. Jackson a avut un destin bizar, mai degrabă decît un destin măreţ sau tragic. Lumea uită acum cît de ridicol era personajul în apariţiile sale. Lumea uită acum că Jackson era mai degrabă un caz clinic, decît un om între oameni. Întîmplarea face să ştiu cîte ceva despre acuzaţiile de pedofilie care i-au fost aduse pe parcursul anilor. Am fost bun prieten cu unul dintre cei mai cunoscuţi detectivi particulari ai Americii, Ernie Rizzo, angajat de familiile copiilor molestaţi în celebrul proces de pedofilie din 1993, şi mărturiile lui sînt îngrozitoare. Inclusiv cele despre sumele astronomice cheltuite de megastar pentru acoperirea scandalului public. Nu ne spune nimic faptul că acel caz s-a soluţionat prin cumpărarea tăcerii principalului acuzator, cu 22 de milioane de dolari? Jackson a fost, evident, un om talentat. După opinia mea, principalul lui talent era acela de dansator. Se mişca uimitor, avea o expresivitate rară a gestului şi, mai ales, capacitatea unică de a succeda mişcări sacadate cu cele cursive. Aud că era şi un mare filantrop. Lăudabil! Altfel, a cîntat mediocru, iar melodiile sale, cu puţine excepţii, sînt de o platitudine totală. Zilele acestea, Jackson este asemănat insistent cu Elvis Presley. La noi, asemănarea e propagată de aceeaşi presă debusolată cultural care-l asemăna pe tînărul Costel Busuioc (vi-l mai amintiţi?) cu Luciano Pavarotti. În orice caz, la 44 de ani de la moartea sa, Elvis rămîne cel mai vîndut cîntăreţ american. Peste 44 de ani, cei care vor mai fi pe aici s-ar putea să vadă că nimeni nu-şi mai aminteşte că a existat un Michael Jackson. Luaţi această afirmaţie ca pe un pariu. Cum îmi explic, atunci, succesul uriaş pe care l-a avut la un moment dat? Cred că aparenţa lui androgină a contribuit esenţial. Cărţile care vorbesc despre mituri şi arhetipuri sînt pline de exemple în care oamenii, oricînd şi oriunde, au manifestat o disponibilitate remarcabilă de adulaţie a acestui gen de creaturi. E de studiat ce anume din psihologia maselor tinere din anii ’80-’90 ai secolului trecut a fost atît de excitat încît să-l facă pe Jackson să aibă succesul enorm pe care l-a avut. Pentru că, e adevărat, Michael Jackson a fost un fenomen atît în sensul de "eveniment cuprinzător", cît şi în acela de "eveniment superficial".