Despre prăbuşirea Americii

Nimic nu e mai spectaculos în istorie decît căderea unui imperiu. Cum bine subliniază istoricii, căderea imperiilor nu a însemnat, neapărat, un recul civilizaţional şi, aproape niciodată, nu a produs catastrofe istorice, dar, fără îndoială, reprezintă momente grandioase, în care piscurile şi adîncurile naturii umane ies la rampă cu pregnanţă unică. Intelectualii simt, în general, un fel de jubilaţie proaspătă şi de satisfacţie pseudomorală comentînd prăbuşirea imperiilor. Este, pe de altă parte, corect de menţionat că în toate epocile există o minoritate conservatoare care deplînge dispariţia unor imperii, mai ales a celor care s-au dovedit a fi ocazii extraordinare de inovaţie istorică. De asemenea, e foarte interesant de observat cum evoluează conştiinţa publică a naţiunilor care au fost fondatoare de imperii. De pildă, britanicii, care aveau în primele decenii ale secolului al XX-lea cel mai întins imperiu din istorie, vorbesc emfatic despre imperiul lor chiar şi acum, cînd nu îl mai au, în vreme ce americanii, naţiunea despre care se spune că a dezvoltat un imperiu la finele aceluiaşi secol, nu sînt deloc mîndri să admită că au fondat un imperiu. Victoria culturală a stîngii a impregnat definitiv cuvîntul imperiu cu un miros leninist, incriminînd imperialismul ca pe o crimă abominabilă a capitalismului. Americanii sînt prima naţiune liberă care se ruşinează să spună că are un imperiu şi care aproape îşi cere scuze că a ajuns în poziţie hegemonică. Totuşi, America nu e hegemon, în sensul curat, de dicţionar, al cuvîntului, căci America, deşi superputere, nu pare a conduce lumea. Lumea arată cu totul altfel decît vor americanii, asta e sigur, şi prea multe planuri ale Americii eşuează în imediat, ca să se poată spune că America conduce lumea. Situaţia din Irak şi valul generalizat de antiamericanism care a cuprins lumea duce pe mulţi la ideea că acest imperium american se apropie de sfîrşit. Se citează un lung şir de evenimente, precum creşterea economică a Chinei, extinderea şi consolidarea Uniunii Europene, ofensiva islamică, înmulţirea puterilor nucleare (după ce anii ’90 au fost de-a dreptul glorioşi pentru dezarmarea nucleară), care toate par a duce la concluzia că SUA nu controlează, de fapt, mersul lumii, care, prin urmare, nu (mai) este o nemărginită posesiune americană. Sînt semne care spun că, deja, fără să ne dăm seama, am trecut din lumea unipolară dominată de America într-o lume multipolară şi că eşecul militar american din Irak este cea mai bună dovadă că nici măcar mult clamata superioritate militară americană nu mai poate conferi Washington-ului poziţia de incontestabil lider mondial. Admit că trăim o vreme a contestării universale, dar nu cred că America este detronată din poziţia sa de lider mondial şi nici nu cred că acest fapt se va produce foarte curînd. Trebuie spus, de la bun început, că forţa colosală a Americii e produsul libertăţii pe care această ţară a ştiut să o creeze în interior. America există ca atare pentru că, de vreo două secole, a putut produce progresiv o cantitate de libertate nemaiîntîlnită în istorie. America este, din toate punctele de vedere, cea mai liberă ţară a lumii. În clasamentele marilor instituţii financiare, se arată că produsul intern brut al Statelor Unite este de trei ori mai mare decît al Japoniei, a doua clasată. Ţările europene, toate 27 la un loc, unite în Uniunea Europeană, produc cu puţin mai mult decît SUA singure. În clasamentul bugetelor militare, SUA conduc detaşat - ele cheltuie pentru scopuri militare mai mult decît suma cheltuită pentru aceleaşi scopuri de următoarele 12 ţări clasate, în total. În plus, forţa politică şi culturală a Americii este, încă, cea mai mare din lume. Cred că o forţă mai mare decît cea a Americii nu poate veni decît de la o entitate (stat, grup de state, uniune de state etc.) care poate produce o cantitate încă şi mai mare de libertate pentru cetăţenii săi şi care, mai ales, este capabilă să producă un vis mai seducător pentru miliardele de oameni de pe planetă. America va sucomba în momentul în care miliarde de oameni vor înceta să o mai privească - aşa cum fac acum - ca pe un model de urmat sau ca pe un vis spre care trebuie să se îndrepte. Mi-e imposibil să găsesc acum o asemenea ţară în lume şi am dificultăţi să anticipez apariţia unei asemenea entităţi, foarte curînd. Rivalul cel mai apropiat este Uniunea Europeană, dar aici sînt încă multe de făcut, în primul rînd pentru ca cetăţeanul european să creadă în UE, aşa cum crede cetăţeanul american în SUA. Mai mult, cred că e de-a dreptul periculos să ne gîndim la SUA ca la un imperiu căzut. În fond, în politică lucrăm cu convenţii, cu concepte care au o relaţie profundă cu credinţele noastre. Dacă vom continua să repetăm, purtaţi mai degrabă de wishful thinking, decît de argumente reale, că America nu mai este lider mondial şi vom ajunge să şi credem acest lucru, atunci vom concluziona că responsabilitatea SUA pentru securitatea globală nu mai e primordială. În această situaţie, apare ca o consecinţă firească o bună doză de izolaţionism şi de dezangajare a SUA şi nu cred că acest fapt ar contribui la stabilitatea şi pacea lumii. Dimpotrivă. O lume în care SUA nu ar mai fi implicată ca principală forţă ci, doar, ca un competitor egal cu alte superputeri ar fi o lumea mai rea, mai nedreaptă, aşa cum a fost lumea războiului rece. Sigur că SUA comit erori. Pe de altă parte, nu cred că există naţiune în stare să admită, să se căiască şi, aproape, să se autoflageleze mai mult pentru erorile pe care le comite. Excepţionalismul american nu este produsul gîndirii americane, ci produsul opiniilor mai tuturor oamenilor din lume despre această ţară, iar antiamericanismul masiv al timpurilor noastre nu este altceva decît dezamăgirea de conjunctură a multora că America nu se ridică la înălţimea propriului ideal, şi nu negarea idealului în sine. Atîta timp cît America rămîne produsul idealurilor sale e greu de anticipat o cădere a ei. Şi, în orice caz, e de nedorit.