Despre limitele puterii. SUA în Irak

Se pare că experţii, ale căror rapoarte cu privire la viitorul politicii americane în Irak şi Orientul Mijlociu sînt aşteptate în Biroul Oval la începutul lui decembrie, indiferent că lucrează în cadrul comisiei Baker-Hamilton, la Pentagon sau la Departamentul de Stat, vor transmite preşedintelui Bush cam acelaşi lucru. Teoretic, SUA au trei opţiuni în Irak: - prima ar fi să crească brusc şi masiv numărul trupelor, cu aproximativ 100.000 de militari (la jumătatea lui noiembrie, erau în Irak 152.000 de militari americani) şi să securizeze ţara printr-o ofensivă de mare amploare, urmînd ca trupele irakiene să preia controlul după aceea; această opţiune a primit numele "Go Big"; - a doua, să continue să antreneze forţele irakiene şi să delege progresiv sarcina securizării ţării către acestea în paralel cu o suplimentare mică a forţelor (cu încă 20.000 de militari), asumînd însă lucid faptul că SUA trebuie să promită o lungă prezenţă în Irak şi să se ţină de această promisiune orice-ar fi; această opţiune a primit numele "Go Long"; - a treia ar fi ca SUA să părăsească imediat Irakul, asumînd riscul unui război civil şi a unui focar de instabilitate de magnitudine planetară, care va fi ulterior gestionat pe cît de bine se poate; această opţiune a primit numele "Go Home". Sigur, decizia va aparţine preşedintelui Bush, comandantul suprem al forţelor americane, care, la rîndul său, va trebui să găsească sprijin politic pentru soluţia pe care o va alege, în contextul parlamentar rezultat din alegerile de la 7 noiembrie. Aşadar, între "Go Big", "Go Long" şi "Go Home", sfatul experţilor, care şi ei ţin seama, în evaluările lor, de scena politică washingtoniană, este să se aleagă varianta "Go Long". E un sfat realist. De altfel, e de notorietate faptul că, după ce situaţia din Irak a ajuns într-un punct fără ieşire, preşedintele Bush înclină tot mai mult către sfaturile "realiştilor", precum Kissinger şi Baker din anturajul tatălui său, şi tot mai puţin către sfaturile "idealiştilor neoconservatori", precum Dick Cheney sau Richard Pearle, din propriul anturaj. Dacă preşedintele va obţine sprijinul politic al Senatului, dominat de democraţi, rămîne de văzut, dar estimarea este că acest sprijin va putea fi obţinut pentru varianta "Go Long", contra unor concesii care ar putea să constea, la limită, într-un calendar de retragere a trupelor care va fi prezentat opiniei publice drept un plan de realocare a resurselor militare americane în războiul antiterorist. În plus, experţii vor recomanda Casei Albe o abordare mult mai cuprinzătoare a Orientului Mijlociu, în care se include dialogul limitat cu regimuri nefrecventabile, precum cel sirian, iranian sau palestinian. Că lecţiile de actorie folosesc nu doar actorilor, se ştie de mult. În privinţa atitudinii pe care SUA o au/vor trebui să o aibe pe mai departe în Irak şi, în general, în Orientul Mijlociu, nu ar strica revizitarea unui sfat pe care marele profesor de actorie, Lee Strasberg, îl dădea unuia dintre cei mai celebri elevi ai săi, Al Pacino. "Uneori, nu merge atît de departe pe cît ştii că poţi să mergi!". Nu e sfatul general împotriva cabotinismului, căci cabotinul împinge jocul pînă dincolo de limita la care, firesc, poate merge. Cabotinul exagerează, plusează dincolo de limitele fireşti, devine nefiresc. E un sfat mult mai subtil, pentru un actor de mare anvergură, cu mari potenţe. Dacă ştii care e limita "de sus" pe care o poţi atinge fără să exagerezi, cu alte cuvinte, limita care îţi e accesibilă, limita pînă la care poţi să mergi firesc, care e la îndemîna ta, e bine, uneori, să te opreşti cu un pas înainte de a o atinge. E bine, uneori, să nu mergi pînă la capăt, să nu te epuizezi cu totul. Mă gîndesc că eşecul strategiei Bush în Irak dovedeşte lumii că America, superputerea lumii unipolare, nu este atît de puternică încît să rezolve orice problemă de securitate. Asta înseamnă că însuşi statutul de superputere al SUA este discutabil. Asta înseamnă că orice grupare suficient de tenace şi de sîngeroasă, care ştie să lupte ca o guerilă în munţi deşertici şi ca un grup de stînga pe Internet, poate înfrunta cu succes SUA. Acest semnal este foarte periculos. SUA trebuie să arate clar lumii că, în Irak, s-a oprit cu un pas înainte de a exercita pe de-a-ntregul puterea militară de care dispune. Dacă SUA vor arăta că au dat tot ce pot în Irak, soarta lumii fi-va complicată de acum înainte. O superputere se menţine numai dacă toţi ceilalţi sînt convinşi că ea poate mai mult decît arată. Cînd limitele puterii au fost atinse, începe declinul. E greu de spus, într-o evaluare obiectivă, lipsită de wishful thinking, dacă SUA au ajuns la limită în Irak. Însă, lumea nu e altceva decît reprezentarea noastră despre lume, iar percepţia generală este că SUA şi-au atins propria limită. Viziunea realistă pe care America îşi va baza, de acum înainte, politica în Irak, dar şi în Orient, va trebui mereu rafinată după lecţia de actorie a lui Lee Strasberg.