Democraţia nu e un panaceu

Deseori, în presa noastră se aud voci critice la adresa Americii, exprimînd suprinderea că o ţară atît de avansată se comportă cu revoltătoare bestialitate faţă de deţinuţii închisorii Abu Ghraib din Irak şi încalcă nepăsător cele mai elementare drepturi ale omului, la baza navală de la Guantanamo. De altfel, şi în Europa occidentală, ţări profund democratice au săvîrşit, de-a lungul secolului XX, acte de sălbăticie groaznică, în coloniile lor de peste mări. Astfel se manifestă în mod strigător ignorarea distincţiei calitative dintre regimul social-politic intern al statelor şi activitatea lor externă în mediul internaţional. Da, relaţiile internaţionale diferă calitativ de mecanismul intern al statelor-naţiune şi merită să stăruim asupra acestor diferenţieri, deoarece ele explică şi deosebirea dintre procesul formării politicii interne a statelor şi modul cum ia naştere şi se desfăşoară politica lor externă. Această distincţie fundamentală provine din faptul că politica externă şi relaţiile internaţionale operează într-o sferă globală în care nu există o autoritate politică supremă de tipul statului, care să deţină puterea şi mijloacele pentru a-şi impune voinţa şi legea. Coexistenţa unei multitudini de unităţi politice, organizate în forma statelor moderne rămîne principala trăsătură a relaţiilor internaţionale contemporane. ONU are peste 190 de state membre. Spre deosebire de dinamica politicii interne, în care se ciocnesc partidele dornice să cucerească puterea, pe arena internaţională se confruntă interesele care decurg din inegalitatea dintre state, din lupta marilor companii şi trusturi pentru cucerirea unei părţi cît mai mari din piaţa mondială (market share) şi din bătălia dată de marile puteri pentru supremaţia mondială. Datorită acestor particularităţi ale relaţiilor internaţionale, progresele istorice pe arena mondială nu se produc pe cale democratică. Nici votul popular, nici referendumurile naţionale nu au marcat integrarea supranaţională care, potrivit lui Raymond Aron, "nu înseamnă o mutaţie înlăuntrul istoriei, ci o mutaţie a istoriei înseşi". Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană reprezintă un nou stadiu în istoria omenirii şi ca atare, pentru alcătuirea şi consolidarea ei, nu era nevoie de un vot popular, ci de o viziune strategică a viitorului. Într-adevăr, ideea europeană s-a născut cu mult înaintea secolului XX. Saint Simon pleda pentru "unirea popoarelor Europei într-un singur corp politic, conservîndu-şi fiecare independenţa naţională", iar Victor Hugo profetiza: "Va veni o zi cînd naţiunile europene, fără să-şi piardă specificitatea şi glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană". În 1923, Aristide Briand, ministru de Externe al Franţei, lansa la Liga Naţiunilor un apel pentru crearea unei federaţii numite "Uniunea Europeană", iar Winston Churchill, în 1946, ţinea o conferinţă la Universitatea din Zürich, în care pleda pentru o organizaţie europeană: un "Consiliu al Europei" sau chiar "Statele Unite ale Europei". Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, însoţită de planul lui Jean Monnet privind unificarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel, sub egida unei Înalte Autorităţi cu decizii obligatorii pentru Franţa şi Germania, ar fi fost cu siguranţă respinse de votul popular. Memoria distrugerilor şi a crimelor războiului era încă vie în mintea francezilor şi ei n-ar fi acceptat ceva ce ar fi putut deveni un dictat german. Nici nemţii n-ar fi votat în favoarea deciziei de la Maastricht pentru unificarea monetară, renunţînd la prestigioasa şi mult iubita marcă germană. Pe scurt, nici unul dintre paşii revoluţionari ai comunităţii europene nu ar fi fost făcuţi, dacă ar fi depins de un vot popular. Proiectul Constituţiei Europene a fost respins de francezi şi olandezi, deşi nu avea nimic revoluţionar în textul său. Andrei Cornea pune punctul pe i cînd afirmă că "în politica externă, interesul naţional nu este şi nu trebuie să fie construit de public şi nu trebuie să fie supus direct aprobării acestuia", deoarece "în politica externă publicul statelor democratice este incompetent" (22, nr. 854, 18-24 iulie 2006). Se impune, desigur, precizarea distincţiei dintre democraţia reprezentativă, practicată prin sistemul parlamentar, şi democraţia directă, practicată prin referendum popular. Este semnificativ că în ţările europene, în care proiectul Constituţiei a fost supus ratificării în Parlament, votul a fost pozitiv şi, probabil, şi în Franţa rezultatul ar fi fost acelaşi, dacă nu s-ar fi recurs la referendum. Cu alte cuvinte, democraţia nu trebuie privită ca o reţetă valabilă în toate împrejurările. Aplicarea ei cu succes depinde atît de cultura politică a populaţiei respective, cît şi de domeniile de activitate abordate.