Demitizarea, azi

După anii comunismului, în care se auzea în cetate numai și numai minciună propagandistică, lumea românească a primit primele lucrări de „demitizare“ precum sufocatul primește aer proaspăt. Amintesc celor mai tineri că regimul comunist avea monopolul total asupra mijloacelor media și ceea ce se putea auzi, citi ori vedea în spațiul public era îmbibat de ideologia regimului. De altfel, în comunism, cultura era văzută în mod deschis ca propagandă, dovadă fiind nu doar tonele de documente de partid în acest sens, ci și structura instituțională a statului și partidului (căci, în acei ani, conform Constituției, statul și partidul unic erau una). Chiar și micile breșe în acest sistem cultural-ideologic controlat, tot „opera“ regimului erau pentru că uneori, rar, cenzura era neglijentă sau incompetentă, ori cîte un potentat avea puterea de a regiza cîte un gest vag neconform și gira vreo apariție – dar, în cele mai multe cazuri, știa bine ce face. Așadar, tot ce aflam noi despre istoria și cultura noastră ori despre istoria și actualitatea lumii era serios alterat. Figuri istorice majore erau pur și simplu reinventate pentru a servi, de pildă, ca figuranți într-o linie de ascendență ce culmina cu Ceaușescu. Episoade ample din istoria națională erau pur și simplu scoase din istoriografie, după cum altele erau pur și simplu inventate, anume ca să servească spălării pe creier a națiunii și apariției mutantului zis „om nou“. Scopul era acela de a dovedi că socia-lismul/comunismul este perfect legitim, firesc și 100% românesc. Așadar, recuperarea adevărului (oricît este el de relativ!) sub forma „curățării“ narativului istoric de paraziții ideologiei comuniste devenise o necesitate stringentă la începutul anilor 1990. A fost, de pildă, extrem de necesar să știm că ideea națională românească este o creație tîrzie, de secol XIX, și că, de pildă, cineva ca Mihai Viteazul ajunsese să unească țările române din cu totul alte motive decît o profetică viziune patriotică, cum ne spunea istoria oficială. A fost nevoie, de asemenea, ca după 1990 să temperăm exaltarea elementului dacic în etnogeneza noastră, să spunem răspicat că, de fapt, nu știm foarte multe despre daci, dar știm o grămadă de lucruri despre romani și că în venele noastre curge un sînge ceva mai amestecat, în care se găsesc, în doze bune, și sînge slav, cuman sau (vai!) maghiar. De toate acestea și foarte multe altele, România avea nevoie, iar cei care au făcut această operă de restaurare a memoriei noastre merită recunoștință.

Dar anii postcomunismului fraged sînt departe. Lumea românească a ajuns și ea să se așeze după liniile de front ale vremii noastre: progresiști și conservatori, și acum nu se mai luptă cu comunismul decît vînătorii de fantome. Acum, lupta dintre noi este perfect occidentală: omul tradiției vs omul recent. În aceste timpuri, demitizarea a încetat să mai fie scoaterea la suprafață a unui adevăr eradicat de o ideologie și a devenit, perversă transformare, de-a dreptul armă ideologică.

Prima mea observație este că se demitizează din ce în ce mai puține idei și din ce în ce mai mulți oameni. Nu-i de mirare, războiul cultural de azi se poartă om la om. Astăzi, demitizarea înseamnă să iei un personaj de mare anvergură din tabăra cealaltă (ca să ai nerv în scriitură), să nu sufli o vorbă despre lucrurile mari pe care le-a făcut (ideal este să nici nu te pricepi la ele) și să scrii apăsat despre detalii (pe care le poți și exagera ori chiar inventa în marginea altor detalii, căci în numele cauzei e permis!). Ideea de bază e să arăți că cel mare era, de fapt, mic. Statuile sînt doar mobilier stradal – cînd ies din modă, le schimbi cu ce se poartă. Demitizatorii mizează, desigur, pe două trăsături ale nefericitei naturi umane. Întîi, pe antipatia cu care unii privesc, din varii motive, pe cei mari – ei vor zice: „Iată, era un nimeni, știam! Mai lăsați-mă cu ăsta!“ Apoi, pe un public general și mediocru, care va fi bucuros să afle că nu există măreție, ci doar mediocritate, ca a lui. Puterea ideii „toți sîntem la fel“ este colosală și are efecte mixte: este pe atît de devastatoare pentru spirit și cultură, pe cît este de benefică în plan juridico-politic.

La începutul anilor 1990, dl Andrei Pleșu semnala, într-o discuție cu dl Al. Paleologu, că a venit vremea biografiilor care ignoră cu totul axa centrală a destinului subiectului. Dl Pleșu avea o exprimare plastică pentru asta: „Dacă zic cuiva că-mi plac Chesterton, Creangă și Sadoveanu, va scrie despre mine că-mi plac grăsuții“. Trăim din plin vremea cărților în care sîntem învățați să-l judecăm pe filozoful cutare, care a produs o revoluție în modul în care oamenii se gîndesc la propria lor minte, după ce făcea servitorului său acum 200 de ani, pe savantul cutare, autor a mii de pagini care refondează o întreagă disciplină a spiritului, după trei articole obscure din tinerețe, și pe poetul cutare, veritabil creator de limbă națională, după precaritatea igienei personale din ultimii ani de viață. Aici se ascunde o altă miză periculoasă a demitizării de modă nouă: merge pe simplu și superficial. Detaliul care dărîmă opera este, adesea, de ordin tabloid – va fi mult mai ușor de asimilat în memoria colectivă decît ideile abstracte din tomurile „mitului“. În plus, detaliul care dărîmă se duce din gură-n gură, e ușor de rostit și de transmis mai departe, în vreme ce ansamblul unei opere consistente este netransmisibil prin tacla. Demitizările au devenit, astfel, mai degrabă bîrfe compromițătoare și lucrează exact în acest regim, amestecînd invenția cu speculația, făcînd țînțarul armăsar și, mai grav, armăsarul țînțar. Demitizările de azi nu mai sînt analize ale operei, ci lupe cu efect deformator care măresc sau micșorează, după dorință, ceva din biografia „mitului“.

Observ, spre final, și că „demitizarea“ poate avea unele bune rezultate în planul personal al demitizatorului, căci este și o cale de afirmare. Nu prea ai ce pune pe masă cînd vine vorba de isprăvi culturale serioase, dar vrei să fii și tu cineva, atunci trîntește o „demitizare“. Alege un personaj pe care multă lume îl admiră și arde-l! E înțelept ca „mitul“ de distrus să fie mort, ca să nu se poată apăra. Dacă ești isteț, poți chiar prinde mai mulți iepuri deodată. Odată cu personajul principal poți „demitiza“ și o întreagă tradiție, o întreagă epocă, poate chiar un întreg popor. Depinde doar de anvergura demonului din tine.