Declaraţii

Reacţia de indignare a fost unanimă: China - protectorul, dacă nu prietenul Coreei de Nord - într-o primă mişcare, a folosit cuvîntul "insolenţă". Dovada dată de Coreea că poate fi membră în clubul unde nimeni nu vrea s-o primească a fost considerată o ameninţare pentru vecinii ei direcţi (obligaţi să renegocieze termenii de acordare ai ajutorului economic absolut necesar acestei ţări, sărăcită de catastrofe naturale şi de arbitrarul politic), pentru adversarii mai îndepărtaţi (obligaţi să accepte realitatea unei puteri atomice fără nici un fel de altă putere), dar şi un punct de pornire pentru alte ţări doritoare să capete o semnificaţie sporită pe plan mondial: "Tehnologia nucleară a ieşit din cutia unde era închisă şi n-o să mai poată fi băgată la loc" a declarat odată Mohamed el-Baradei, şeful Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice, însărcinată cu controlul non-proliferării. Povestea reţelei Khan e oricînd repetabilă: Abdul Qadeer Kahn, pakistanez de origine, inginer cu studii la universităţile din Berlin, Delft şi Louvain, şocat, în 1974, de anunţul duşmanului regional, India, că a făcut un test cu bomba atomică, îşi oferă serviciile ţării sale şi revine la Islamabad cu un geamantan plin de documente furate. Îşi selectează colaboratori, unii dintre ei foşti colegi din Germania, Elveţia sau Marea Britanie, combinînd competenţa tehnică şi îndemînarea comercială; înregistrează societăţi fantomă, cumpără - tot din Occident - materialul necesar pentru construcţia de centrifuge şi pentru uzina de uraniu îmbogăţit. În 1998, Pakistanul produce şase explozii nucleare, iar reţeaua Kahn începe să exporte cunoştinţe şi material, în Iran, în Malaiezia, în Emiratele Arabe Unite, în Africa de Sud (între timp această ţară a declarat că renunţă la continuarea experienţelor) şi probabil în alte părţi. Coreea de Nord este unul dintre clienţii buni ai lui Kahn, plătind materialul dobîndit cu rachetele Nodong, furnizate de chinezi. Nu se ştie cui a mai vîndut Kahn şi cine cui a mai revîndut arme menite să înspăimînte înainte de a distruge. Fostul şef al CIA, George Tenet, spunea despre pakistanez că "e un om cel puţin la fel de periculos ca Osama Bin Laden". Se poate adăuga că acţiunile menite să stopeze activităţile lui Kahn s-au bucurat de tot atîta succes cît cele iniţiate împotriva lui Bin Laden, iar citarea lui Bin Laden, în acest context, nu e deloc întîmplătoare: dintre toate ameninţările, cea a dotării celulelor teroriste cu armament nuclear este cea mai înfiorătoare. De aceea Statele Unite au insistat ca rezoluţia Consiliului de Securitate să cuprindă şi obligaţia de a verifica navele care vin şi pleacă din porturile nord-coreene. Explicaţia pentru reţinerile Chinei în aplicarea drastică a sancţiunilor ar ţine de grija pentru echilibru: conducătorii chinezi se tem de orice presiune care ar putea grăbi căderea regimului dictatorului Kim Jong Il. Foametea împinge mulţi oameni disperaţi să încerce să treacă frontiera cu China. Dacă reuşesc să înşele vigilenţa propriilor grăniceri, ei sînt returnaţi în patria de unde au fugit; acolo sînt întotdeauna băgaţi la puşcărie şi uneori executaţi. Se crede că, în pofida acestor măsuri, 50.000 - 300.000 de nord-coreeni stau ascunşi în zona de nord-est a Chinei (The Economist, 14 octombrie, crt.) şi se presupune că numărul lor va creşte dacă regimul vecin cade. O altă consecinţă ar putea fi cererea de unire cu Coreea de Sud care, de asemeni, se consideră nepregătită pentru un demers politic cu imense costuri economice. În zonă, toate calculele - politice, militare, economice - operează cu foarte multe necunoscute. Nici una dintre ţările implicate nu excelează prin transparenţă, iar intenţiile conducătorului nord-coreean sînt imprevizibile. Rezoluţia Consiliului de Securitate, considerată de Coreea de Nord o declaraţie de război, exclude oricum o intervenţie militară, dar ea este înţeleasă diferit de semnatarii ei, lăsînd un spaţiu de manevră nu doar pentru Coreea de Nord, ci şi pentru toţi conducătorii veleitari, aspiranţi la rolul de actori de prim-plan în viaţa internaţională. Analizele abundă, dar rivalităţile şi suspiciunile sînt mai puternice decît sentimentul urgenţei. Succesul Coreei de Nord în exercitarea şantajului însufleţeşte alte vreo 30 de ţări, crede Mohamed el-Baradei. Celelalte ar trebui să se gîndească serios dacă pentru a se apăra trebuie să se înarmeze la rîndul lor sau să le dezarmeze pe cele care încalcă tratatele. Ar mai trebui să şi poată.