Decembrie murdar

Î n fiecare an e la fel. Cum se apropie 22 decembrie, încep discuțiile despre Revoluție. Despre eroism, jertfă, curaj, despre nopțile Timișoarei de dinainte de 22 decembrie, despre baricada de la Inter, despre imensa revărsare de oameni care l-a alungat pe Ceaușescu, despre zilele miraculoase de după 22 decembrie, în care românii au fost mai solidari și mai buni ca niciodată pînă atunci, se vorbește tot mai puțin, tot mai formal, tot mai lozincard. În schimb, se vorbește tot mai viu și mai autentic despre servicii secrete, Gorbaciov, comploturi, Malta și altele asemenea.

În fiecare decembrie, presa anunță mari și incredibile dezvăluiri despre Revoluție: se rupe tăcerea, personajele esențiale vorbesc în sfîrșit, tot ce nu știam vom afla acum, nimic nu e cum credeam noi! Ziarele și televiziunile, adevăratele tainițe de adevăr ale nației, ne spun cum a fost de fapt. Și ce aflăm? Exact aceleași lucruri pe care le-am aflat, tot ca imense dezvăluiri, acum un an, acum doi ani, acum trei ani, acum patru ani… Aflăm, de fapt, versiunea șefilor Securității lui Ceaușescu despre evenimentele care l-au doborît pe șeful lor. Iar versiunile Securității, o instituție antrenată să mintă, o instituție cu sînge de români pe mîini, instrumentul principal de teroare al regimului comunist împotriva românilor, ne sînt livrate drept adevăruri. În fiecare an rup tăcerea aceiași foști generali sau colonei de Securitate care ne spun, iarăși și iarăși, același lucru. Ei sînt însoțiți, în gest tandru recunoscător, de istorici, analiști, ziariști, editorialiști, toți cititori în stele, care ne spun că nu e cum credeam noi. 

Teza lor, în esență, este că nu românii l-au dat jos de Ceaușescu, ci dușmanii României, care erau doi: Ungaria (care voia Ardealul) și URSS (care ne voia suveranitatea). Totul s-a pus la cale la întîlnirea Bush-Gorbaciov din Malta. Românii, fără să știe bine ce fac, au fost doar asmuțiți, precum niște căței înfometați, asupra stăpînului. Securitatea, care știa bine ce face, că ea știa tot, lupta cu acești oribili dușmani. Credeați că Securitatea a fost poliția politică a lui Ceaușescu? Nici vorbă! Securitatea păzea țara! Cît despre Ceaușescu, deducem că nici pe el nu dădea multe parale, tratîndu‑l instituțional, cum am zice azi, ba chiar abandonîndu-l la momentul culminant. Și Securitatea era supărată pe el că nu dădea mîncare poporului, dar lucra cu el pentru că era șeful statului, comandant suprem și n-ai cum să aperi țara fără comandant suprem. Tot ce s-a întîmplat în decembrie 1989 la Timișoara, Cluj, București, Iași, Brașov, Sibiu și în alte părți ale României au fost niște înscenări, niște iluzii, niște diversiuni, o mare păcăleală. Iar morții și răniții, niște proști. Dacă chiar or fi fost. 

D e altfel, din evaluarea Securității reiese că totul era bine în România pe care ei o stăpîneau. Sigur, înfometarea poporului era o mică exagerațiune la care s-ar fi putut lucra, dar în rest, totul era minunat, o fericire, un rai! Dacă s-ar fi dat de mîncare, România aceea, de dinainte de 1989, era perfectă! La o adică, nici Ceaușescu nu era rău, dar cam îmbătrî­nise și zgripțuroaica de nevastă-sa îl domina și-l îndemna la rele. Dacă era după români, vrea să zică Securitatea, Ceaușescu nu ar fi căzut. Tot luptînd cu sovieticii și ungurii, Securitatea trebuia să lupte și cu disidenții. Puțini cîți erau, toți erau plătiți fie de unguri, fie de sovietici. Ideea că cineva protesta de bună-credință împotriva lui Ceaușescu este, în logica Securității, exclusă. Oricine cerea libertate în țara lui Ceaușescu nu putea fi decît plătit de unguri sau de sovietici – aceasta este axioma Securității și cheia care „descifrează“ tot ce se întîmpla în România anilor 1980-1989. 

Această teză are șanse uluitoare de acreditare publică pentru că speculează abil un fapt incontestabil și o trăsătură tîmpită a firii românului. Faptul incontestabil este că, imediat după Revoluție, puterea a fost preluată de un regim ciudat, gorbaciovist, repede rămas orfan și singur pentru că Sovietele, cu tot cu Gorbaciov, aveau să se prăbușească foarte curînd (1991) și nici un alt regim asemănător nu se mai născuse în Europa de după prăbușirea Zidului. Între dărîmăturile atîtor prăbușiri istorice, regimul de la București rămăsese o construcție bizară, care nu semăna cu nimic și nu ducea nicăieri, care nu mai putea merge înapoi, dar nici nu voia să meargă înainte. Marea majoritate a românilor au o părere foarte proastă despre evoluțiile politice postdecembriste. Cei mai mulți sînt revoltați de jaful anilor 1990, patul germinativ al corupției gigantice din anii 2000. Acest fapt incontestabil este prezentat ca o probă a tezei Securității despre Revoluția din 1989. 

În al doilea rînd, psihologic, teza Securității despre evenimentele din decembrie 1989 are ecou în sufletul românesc pentru că mizează pe vinovăția latentă, ascunsă sub conștiința lașității generalizate a poporului român, care, de altfel, a făcut posibil dezmățul dictatorial ceaușist. Să ne amintim! Înainte de 1989, Securitatea avea grijă să răspîndească zvonul că opozanții sînt fie nebuni, fie trădători. Manevra era abilă și perversă, pentru că oamenii din jurul cuiva care protesta public împotriva regimului aveau nevoie de paliative pentru propria lor, enormă, lașitate. Cum să admiți că aproapele tău e curajos și tu ești laș? Nu-i așa că te liniștește să spui că el e nebun și tu ești sănătos la cap? Nu-i așa că e mai ușor și mai bine să spui că el e trădător și de-aia protestează, în vreme ce tu, onest, nu ai „spatele“ nu știu căror servicii străine și de-aia taci și înduri, ba chiar aplauzi propria ta umilire? Securitatea doar lansa, șoptit, prin unul sau doi agenți de influență, zvonul că opozantul e nebun sau că e plătit de unguri ori de ruși. Apoi, zvonul era purtat cu convingere în tot orașul de mii de oameni, din gură-n gură, explicînd, astfel, în subtext, de ce ei nu se revoltă – doar nu te iei după un nebun sau după un trădător? 

Exact același mecanism ticălos încearcă să fie pus la lucru în fiecare an de după 1989, în decembrie. Doar că zvonul nu mai este răspîndit din gură-n gură, căci acum există presa, sfînta presă! În fond, pe străzi, în decembrie 1989, au fost puțini români. Cei care au stat în case trebuie să‑și liniștească, cumva, conștiința pasivității. Iar teza că Revoluția din decembrie a fost o păcăleală sîngeroasă vine perfect. De aceea tot mai mulți oameni o asumă, o răspîndesc, o cred.

G áspár Miklós Tamás (da, un ungur!) scria intelectualilor români, acum vreo douăzeci de ani, că „România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului mit democratic – este vorba despre Revoluția din 1989.“ Ardoarea cu care atît intelectualitatea democratică de atunci, cît și rămășițele Securității de azi s-au grăbit să convingă lumea că „revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o înșelătorie, de o jonglerie“ este uimitoare, totuși. În final, am reușit să escamotăm „cea mai mare faptă istorică a poporului român numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală și haos“. O ciudată alianță împotriva Revoluției din decembrie 1989 s-a alcătuit între cei împotriva cărora ea s-a desfășurat, cei care nu au participat la ea și cei care au participat la ea, dar n-au fost mulțumiți de regimul imediat instalat în vidul de putere generat de victoria ei. Aceste trei categorii alcătuiesc enorma majoritate a poporului român, așa că sînt șanse foarte mari ca cea mai însemnată faptă istorică săvîrșită de români în a doua jumătate a secolului XX să rămînă, în istorie, ca o farsă. Și se lucrează la asta din greu, an de an, mai ales în decembrie. Nu cumva să ne cuprindă vreo emoție patriotică amintindu-ne acele zile sublime și eroice!