De parcă tinerețea lor ar dura veșnic…
Am căutat un subiect puternic pentru articolul de azi, un subiect care să se așeze ca o cremă de lustruit pantofii, uniform, într-un strat de eleganță lucioasă, peste realitate. Și-ar fi fost cîteva, dar apoi m-a obosit seriozitatea lor, într-o zi de sîmbătă, cînd scriu, sedus cumva de lentoarea specifică zilelor libere, chiar dacă lucrezi acasă la laptop, în preajma caloriferului.
Am întrerupt scrisul, răspunzînd la telefon unui prieten, profesor și el, dar în universitar. Vorbim diverse, un proiect pe care îl avem împreună, o școală de vară, mașini, renovări prin case, botezul fetiței altui prieten comun, o bază de curs pentru predarea limbii române străinilor etc. Ajungem și la ambiții administrative, pe care le comentăm puțin. Și el, și eu, în diferite etape ale vieții noastre, am fost în situația de a asuma sarcini administrative, avînd funcții care se sustrag procesului didactic propriu-zis. Îi spun că nu știu dacă m-ar mai interesa vreodată, deși, pentru a nu fi ipocrit, sînt de acord și că nu se știe niciodată cum ești situat de viață în altă perspectivă. Tot fără ipocrizie, firește că o funcție îți conferă avantaje, chiar dacă poate doar, sau în primul rînd, de imagine, de statut.
După ce am încheiat, mă întorc spre articol și mă întreb de ce. De ce simt că nu m-ar mai interesa cu adevărat? Ce e altceva sau altfel cînd ești la catedră, ce e preferabil în această ipostază?
Pe laptop am deschise o serie de alte documente. Ce muncesc acum, printre altele. Majoritatea se adresează elevilor. Sînt proiectele mele, manuale, cărți. De multe sînt al naibii de mîndru. Mai mîndru decît de aproape orice am reușit să fac ca inspector. Sigur, nu mulțumesc pe toată lumea, m-am confruntat și cu violențe ale unor reacții. Mult mai puține, infime, în raport cu aprecierile. Nu poți mulțumi pe toată lumea. Și poate că unele puteau fi mai bune. Nimeni nu e perfect. Dar cînd aprecierile sînt majoritare, ai un sentiment de tinerețe. Am făcut lucrurile acestea cît m-am priceput de bine, cît ne-am priceput, atunci cînd am lucrat în echipă. La ultimul seminar avut cu niște studenți în ianuarie, înainte de examenul lor la Pedagogie, m-au întrebat de ce scriu, spre exemplu, manuale. Merită? Efortul e mare, consumul e epuizant, apoi mai vine și cîte cineva care îți spune că ți-ai bătut joc de copii cu nu știu ce exercițiu sau cu nu știu ce definiție. Am avut răspunsul fără ezitare. Dincolo de drepturile de autor, mai e ceva. E sentimentul unei datorii pe care o ai într-o zonă de competență și de pasiune. Știi că poți face asta și nu împiedici pe nimeni să o facă mai bine decît tine, dacă poate. Ce le-am răspuns studenților? Că merită, pentru că sînt generații de elevi cărora vrei să fii sigur că le oferi șansa de a avea resursa cea mai bună, cît depinde de tine. Dacă cineva o poate face mai bine, nu stai piedică nimănui. Dar tu ai făcut ce a depins de tine.
Dar mai e ceva. Cînd scrii pentru copiii ăștia, ești mereu nevoit să te updatezi la lumea lor, la universul lor cotidian, de interese, de preocupări, de pasiuni. Sigur, dacă vrei ca ceea ce le transmiți să fie digerat mai ușor de ei, dacă vrei ca sentimentul lor să fie că învață pentru ei înșiși, nu pentru părinții și bunicii lor, dacă vrei ca învățarea să fie cît mai activă, mai asumată.
În plus, ceea ce spuneam mai sus, e mai ales un alt cîștig, inestimabil și egoist. Ca profesor, dacă reușești să te apropii cît mai empatic de lumea lor, e inevitabil să nu te încarci de energia lor, de suflul lor larg, specific vîrstei, de optimismul lor – de fapt, de tinerețe. Nu cunosc altă meserie care, prin acest avantaj, să fie mai generatoare de energie. N-am să fiu ipocrit. Desigur, e consumptivă. Desigur, îți și consumă energia. Dar e un quid pro quo, de fapt, extrem de profitabil. Intri în clasă, uneori prăbușit, obosit, nedormit și ceva de-acolo, din energia lor, din zîmbetul vreunuia, din sclipirea unei priviri, nu că îți șterge deprimarea, oboseala sau necazul, dar te face cumva să ridici și tu privirea din pămînt. Te obligă să fii încă o dată și tu tînăr, să fii încă o dată și tu optimist.
Într-una dintre clasele de a XI-a am o elevă de care îmi amintesc acum. Foarte inteligentă și cu talent la desen. Caietele ei au mereu diverse desene pe marginea notițelor. Aparent e o fire blazată, dar dacă o cunoști, în spatele acestei aparențe se ascunde ceva din energia universală, din curiozitatea lumii întregi. Mereu își ia notițe în afara schemelor notate de mine pe tablă sau a ceea ce le spun explicit să noteze în caiet. Scrie doar cu creionul și stă în prima bancă. Ia notițe după orice cuvînt al meu și pune alături un desen. De obicei se lasă pe scaun în jos, aproape întinzîndu-se, fiind ea și foarte înaltă, depășindu-mă cu un cap. Dar ce vreau să spun e că întotdeauna, dar absolut întotdeauna cînd intru în clasă mă privește cu un zîmbet larg. Uneori de acolo, de sub bancă aproape, de unde arareori îi spun să se ridice. O las, pentru că zîmbetul ei face mai mult decît poziția pe care alți profesori ar cataloga-o ca indecentă.
Nu cu mult timp în urmă, cînd s‑a întîmplat să lipsesc cîteva zile, la revenire, o clasă de uman m-a întîmpinat cu mesajul „Doamne, ce bine că ați venit, dom’ profesor! Parcă niciodată nu ne-ați lipsit mai mult!“. Nu contează de ce au avut această reacție, contează însă energia și tinerețea derivate din astfel de atitudini. Pentru că, așa cum spune prietenul nostru poetul Ștefan Manasia, într-o poezie din care decupez versurile pentru a-mi folosi, te uiți la ei și e „ca şi cum / tinereţea lor ar dura veşnic – / şi durează veşnic, / dacă o priveşti cu o anumită intensitate“. Cumva și tinerețea ta durează veșnic, odată cu a lor.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
