De la „Heroes” și alte jocuri la educație online
Prin anii ʼ90, cînd îmi cumpărasem primul meu PC, la puțin timp distanță, după ce am dobîndit minime abilități de utilizare a lui, cu ajutorul colegului meu de apartament de atunci, care era IT-ist, am intrat și în vîrtejul dependenței jocurilor. Descoperisem Heroes III, pentru care făcusem adicție, cam la fel cum descrie, atît de plastic, experiența sa Mircea Cărtărescu în celebrul său articol Pururi tînăr, înfășurat în pixeli. Mîncam și beam în fața ecranului, luptîndu-mă în spațiul virtual cu monștri și adversari cavaleri, somnul devenise aproape un lux, pentru că stăteam pînă dimineața să finalizez cîte o hartă, iar apoi mai începeam una, mergeam la serviciu cu ochii cîrpiți, noroc că eram încă atît de tînăr și organismul făcea față. Îmi aduc aminte un incident amuzant: odată, grăbit după un somn scurt, să ajung la timp, n-am fost atent cum mă echipez, iar la școală, pentru că pusesem elevii în cerc, în jurul scaunului meu, în timp ce îmi bălăngăneam un picior așezat peste celălalt, am constatat că încălțasem un pantof pe stîngul, respectiv o gheată pe dreptul. Eram în plină ficțiune virtuală.
Mai recent, înainte de pandemie, discuțiile despre timpul petrecut de elevi în fața ecranelor diverselor device-uri erau aproape complet dominate de un discurs îngrijorat cu privire la efectele pe care le are excesul consumului de pixeli asupra sănătății. Sigur, pe de o parte se vorbea despre riscul generat de proiecția excesivă în ficțiunile virtuale, pe de altă parte despre agresiunea pe care diversitatea, adesea malignă, a mediului online o poate provoca, prin informație manipulatorie sau falsă, dar și despre nocivitatea interfeței digitale în sine asupra psihicului și chiar asupra fizicului elevilor, fiind afectați ochii, generînd oboseală excesivă, ducînd la lipsă de activitate fizică etc.
Timpurile pandemice au adus o schimbare de discurs. Aceste discuții despre nocivitatea excesului de contact cu mediul virtual aproape au dispărut. Obligați de context să ne mutăm în mediul virtual mare parte din activitatea pe care odinioară o desfășuram in situ, am lăsat în plan secund îngrijorările despre impactul pixelilor asupra sănătății, mentale și fizice, a noastră și a copiilor.
Nu sînt adeptul teoriilor conform cărora școlile ar trebui să rămînă în scenariul verde, cu argumentul exemplelor altor țări. Că se pierd generații, că se pierd experiențe de socializare. Parțial o fi adevărat și, ca tată de copil de clasa a VIII-a, care urmează să dea examen pe fondul desfășurării școlii online jumătate din anul anterior și, iată, și în acest an școlar, am destule îngrijorări în acest sens. Cu toate acestea, sînt de părere că e preferabil să existe aceste pierderi, dacă le punem în balanță cu pierderile de vieți omenești. Nu ne putem compara cu alte state, pentru că sistemul nostru medical nu face față așa cum o face al lor. Admit, deci, că e preferabilă trecerea în online, cu pierderea unor avantaje pe care școala față în față le avea, fie în privința transmiterii de informație și a formării de competențe, fie de natură relațională. Cum spunea Alex Goldiș, nici eu nu pot fi adeptul unei educații kamikaze.
Pe de altă parte, dacă tot ne mutăm în online, cred că trebuie să fim mai atenți la modul de gestionare a raporturilor pe care le avem cu acest mediu. Ajungînd să petrecem excesiv de multe ore în fața ecranelor, alienările nu vor întîrzia să apară, efecte psihologice și fiziologice. În plus, cred că trebuie să înțelegem că activitatea online are un alt specific, deci că nu se poate copia principiul orei față în față nici din punctul de vedere al managementului timpului.
Îmi spune o profesoară de la o școală specială, unde sînt școlarizați elevi cu deficiențe multiple, că directoarea pune presiune pe colectivul profesoral să țină ore de 50 de minute în cap, online, sub amenințarea tăierii din salariu. Cu acești copii mai ales, care au mari probleme de concentrare, nevăzători, hipoacuzici, cu deficiențe multiple, fizice, psihice, să ai o astfel de abordare ca manager mi se pare cel puțin lipsit de profesionalism, dacă nu abuziv de-a dreptul. Profesorii fac activități online de 30 de minute și li se dau de asemenea fișe și alte activități pe care să le rezolve ulterior, separat. Pentru că au și activități remediale, după-amiaza, program complet ar însemna undeva la 7-8 ore online, în fața ecranelor, altfel. Cum să nu percepi absurdul acestei situații?
Dar mai mult decît atît, cred că principiul orei de 50 de minute trebuie regîndit în integralitatea lui raportat la învățarea online. În ciclurile preprimar, dar și primar, de asemenea, problema timpului este mai complicată. Acești copii au nevoie de sprijinul părinților pentru a participa la activități, iar acestea se desfășoară, de multe ori, din acest motiv, după-amiaza. Pentru că dimineața părinții muncesc, nu sînt acasă, iar copiii sînt lăsați cu bunici sau cu bone. Cum să te gîndești că poți desfășura o succesiune de 4-5 ore după-amiaza, cu copii cu vîrste sub 6 ani, ținîndu-i în fața calculatoarelor sau a altor device-uri, împreună cu părinții lor?
Nu mai spun despre efortul pe care îl presupune participarea la activitățile online a elevilor care nu au laptop-uri, PC-uri sau măcar tablete, ci participă de pe telefoane. Nu prea îmi dau seama cum poate cineva să își imagineze că se poate menține astfel o bună concentrare, cu implicare eventual, 4-5-6 ore. Mă gîndesc că discursul de îngrijorare privitor la statul cu ochii în ecrane dinainte de pandemie ar trebui puțin actualizat, pentru a se stabili niște principii noi. Chiar prin metodologii și acte normative. Pentru că învățămînt online nu înseamnă învățămînt clasic mutat în online.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
