De dulce
Internetul – de la forumuri la tabloide online – e, printre altele, și spațiul unor dezbateri despre alimentele consumabile în perioada postului. Discuțiile recurg la terminologia tradițională, prezentă și în recomandările bisericești, și în vorbirea cotidiană, respectiv la opoziția dintre alimente de post și de dulce. Ambiguitatea semantică a cuvîntului dulce îi mai încurcă pe unii vorbitori, care se miră că alimente prin excelență dulci, ca zahărul și mierea, pot să nu fie de dulce („mi se pare absurd să existe zahăr în meniul de «ne-dulce»”, bzb.ro). Pentru majoritatea, diferențierea „între ceva dulce și mîncarea de dulce” (tpu.ro) este totuși clară, sintagma de dulce primind explicații simple, care nu mai au de a face cu gustul („a fi un aliment de dulce înseamnă a proveni de la animale”, unica.ro).
Sensurile în discuție sînt, desigur, cuprinse în dicționarele noastre generale. În DEX, de exemplu, sensul de bază al adjectivului dulce este definit, ca în cazul multor cuvinte fundamentale, prin raportarea la prototipuri: „care are gustul caracteristic mierii sau zahărului”. Locuțiunea adjectivală de dulce (în care dulce este, din punct de vedere gramatical, un substantiv) este explicată astfel: „(în ritualul Bisericii creștine; despre mîncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănînce orice fel de aliment”. Ce nu găsim în dicționare este explicația modului în care dulce a ajuns să aibă un sens atît de diferit de cel referitor la gust.
Textele românești vechi oferă asocieri care azi ar putea părea multora surprinzătoare, vorbind de dulceața lui Dumnezeu sau de cea a plăcerilor vieții; în aceste contexte, dulce și derivatul său dulceață au un sens mai larg și mai abstract, foarte bine reprezentat în epocă. Dulce avea înțelesul „(lucru) plăcut, desfătător, bun”, prezent deja în constelația semantică a etimonului său, latinescul dulcis. În funcție de context, sursa de bucurie și plăcere putea fi recomandată sau condamnată din punct de vedere religios. În Evanghelia cu învățătură tipărită de Coresi în 1581, apar frecvent formulări ca „dulceleDumnezeu”, „dulceaţa sfinţilor”, „dulceața raiului”; e descrisă, de exemplu, speranța unei bucurii viitoare: „Cînd ne cuprinde vreo năpaste fără de nădeajde, atunce ne nădăjduim şi spre dulceaţă mare”. Dulce corespunde adesea, în pasajele biblice din Coresi, adjectivului bun din traducerile moderne; de exemplu, atunci cînd Isus îi răspunde omului bogat care îi cere sfatul, reproșîndu-i formula de adresare: „Ce mă grăieşti dulce? Nimea nu e dulce, numai unul Dumnezeu” („«Pentru ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun, decît Unul singur: Dumnezeu»”, Marcu 10, 18). Plăcerile lumești sînt însă judecate cu asprime: „Omu ce e învăţat dulceţiei ceştii vieţi, de pururea nu se opreaşte a alerga spre reale”; „de grija bogăţiei şi în dulceaţa vieţiei îmblă” etc. Într-o predică despre post, găsim deja termenul dulceață aplicat bunătăților culinare admise după potop, dar care se îndepărtează de austeritatea hrănirii din rai: „Că nu era amu în rai vin, nici junghiare de dobitoc, nici mîncare de carne, ce după potop au fost vin, şi după potop au fost de toate bucatele. Cum au fost zisă noao, de toate legumile să mîncăm; iară cînd se cunoscu sfîrşitul, atunce iertată fu să mîncăm de toată dulceaţa”.
În legătură cu alimentele, dulce și dulceață denumesc frecvent în limba veche gustul plăcut (sau plăcerea degustării). Miron Costin pomenește de dulceața curechiului, ca argument adus de un episcop italian pentru a sublinia preferințele culinare asemănătoare ale celor două neamuri: românii consumă mai ales varză murată, italienii o preferă crudă: „în mîncare cu dulceața curechiului, numai aceștia sărat, atîta osăbire; aceia și iarna și vara tot verde, nemurat” (De neamul moldovenilor).
Echivalența parțială dintre dulce și bun devine echivalență totală în anumite construcții, de exemplu în sintagma frați dulci(sau buni), adică frați avînd ambii părinți în comun, în opoziție cu frații vitregi. Frecvența adjectivului dulce în poezia secolului al XIX-lea (inclusiv la Eminescu) nu este doar un clișeu al limbajului figurat, ci probabil și un ecou al utilizărilor vechi ale cuvîntului, cu sens abstract și general. Dulce cu sensul „bun, plăcut” este resemantizat la o lectură modernă, fiind simțit ca metaforă mai concretă și mai vie, tocmai pentru că vechiul sens a ieșit din uz. Ironia fixată în expresia a zice (ceva) de dulce beneficiază de aceeași expresivitate.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
