De ce Umberto Tomasi îl poate bate pe Eco

Pentru cine nu-l cunoaşte încă, am să fac prezentările. Dl Tomasi e numele "european" al lui Costi Ioniţă, compozitor de manele şi, în timpul liber, agent provocator pentru juriul Euroviziunii. Săptămîna trecută, Costi s-a înfăşurat în mantia lui Umberto şi a trecut de preselecţie incognito cu patru melodii, judecate ca bune de acelaşi juriu care a dat jos manelele din trenul cu muzica de export. "Huo, la nunţi şi botezuri, nu la Eurovision!" - cam asta e versiunea neprelucrată a reacţiei culte faţă de ideea de a ne da mari în Europa cu manelele. E nedrept. Manelele sînt în mod sincer şi fără echivoc româneşti. Nu pentru că au rădăcini în muzica noastră, ci pentru că au fost adoptate cu o viteză mai mare decît a cooperativizării, în anii '50. Să faci o crimă din faptul că o melodie e populară e mai mult decît ridicol: e o irosire de resurse naţionale. Manelele sînt o industrie care nu produce pe stoc şi are un potenţial uriaş de export. Puneţi-i un cîrlig pe nas lui Marius Ţeicu şi hai să ne încercăm norocul - chiar dacă e norocul prostului! Ştiţi, desigur, că atunci cînd un infractor e arestat, singura lui şansă de a-şi reduce pedeapsa e să coopereze cu justiţia. Sîntem, ca ţară, în aceeaşi situaţie: Europa ne-a pus lampa în ochi şi ne întreabă de corupţie, stabilitate macro, politici de mai ştiu eu ce fel, păcatele mele! Păi, dacă tot am început să fim sinceri şi să-i chemăm pe DIP şi Năstase la baia publică, hai să mergem pînă la capăt şi să dăm şi manelele pe faţă! "Da, domnilor occidentali, asta e muzica noastră, o cîntă tot românul în maşină, la muncă, la mare şi la munte! Fiţi pregătiţi pentru ea şi cumpăraţi un CD, dacă vreţi să investiţi aici - că asta o să vă pună la difuzor muncitorii pe şantier!" E un discurs publicitar încropit, sînt convins că o agenţie serioasă va găsi vorbe mai bune şi motive mai multe pentru aşa o achiziţie. Dar nu e doar spre binele nostru. Vedeţi dumneavoastră, pop-ul internaţional se află în situaţia dinastiilor europene: prea multe căsătorii (muzicale) între rude au dus la boli genetice grave: toate melodiile seamănă între ele, iar versurile sînt reciclate pe calculator. Trupele de anul ăsta sînt identice cu cele de anul trecut, de acum un deceniu sau două. Poţi să le schimbi numele între ele că nu se prinde nimeni. Nici una n-are sînge în instalaţie, cum ar spune un textier de manele, care n-a vrut să rămînă anonim, dar asta e soarta lui! În anii '60, cînd Marea Britanie era într-o situaţie financiară delicată, trupa The Beatles a exportat atîtea discuri încît a reuşit să treacă balanţa de plăţi externe pe plus. De aceea au şi fost făcuţi cavaleri de către regină - care a fost şi ea nevoită să pună cîrligul pe nas şi să recunoască, dacă nu măcar muzica, măcar cash-flow-ul. La situaţia noastră financiară, sigur nu ne putem permite să fim mai năzuroşi. Iar manelele sînt singura chestie nouă pe care o putem scoate pe piaţă: restul sînt imitaţii, într-o engleză aproximativă, ale unor cîntece aproximativ europene. E ca şi cum, în lumea iPod-urilor, ai scoate o versiune românească de MP3, cu casetă, că e singura tehnologie pe care o stăpînim... Nu trebuie să ne placă manelele ca să fim îndrăzneţi, după cum producătorilor de telenovele nu trebuie neapărat să le lăcrimeze ochii în fiecare zi la serviciu şi să plece acasă distruşi de întorsătura luată de scenariu. Trebuie pur şi simplu să punem în faţă banii şi interesul naţional. Iar acesta poate fi mai bine slujit de o chestie despre care Europa să vorbească, fără să facă referire la copii abuzaţi sau abandonaţi. OK, se acceptă excepţia Copilul Minune. La urmă rămîne doar o mică problemă: inflexiunile orientale ale acestui gen ar putea să ne pună pe lista neagră a ţărilor care sprijină terorismul. Însă o cruce mare, de aur, pe pieptul păros al solistului ar rezolva imediat orice malentendu cultural. Na, că vorbesc urît!