De ce refuză Occidentul să numească fascistă Rusia lui Putin?
Cu cîțiva ani în urmă, în timpul unei mese rotunde despre politica memoriei, care a avut loc la o universitate a unei țări de limbă germană, l-am numit pe președintele rus Vladimir Putin „cel mai puternic politician fascist din lume”. După discuție, organizatorii mi-au spus jenați că, deși evenimentul a decurs foarte bine, eticheta pe care am folosit-o pentru liderul de la Kremlin a fost „prea mult” – asta în condițiile în care Rusia anexase deja Crimeea, la acea vreme, și începuse un război în regiunea Donbas din estul Ucrainei. Ceea ce m-a surprins a fost nu atît observația organizatorilor, cît modul în care au făcut-o. Erau realmente rușinați, de parcă aș fi spus ceva obscen.
Primele bombe rusești care au căzut în Ucraina pe 24 februarie au reabilitat aparenta mea vulgaritate. Din păcate, fascismul lui Putin a fost în așa măsură tolerat de elitele financiare și politice ale Vestului, încît acestea se simt acum vinovate că au denunțat public utilizarea lui „prea mult”, pînă cînd a devenit „prea tîrziu”. Chiar și acum, cînd dovezi evidente și incontestabile se adună necontenit, mulți încă nu se încumetă să spună lucrurilor pe nume.
Putin nu numai că neagă dreptul Ucrainei de a exista, dar controlează totodată un aparat de propagandă care a lansat un manifest ce proclamă țelul său de a-i elimina, practic, în masă pe ucraineni. Mai mult, el are la dispoziție un stat care e gata să îndeplinească fantaziile sale de genocid și să-i extermine pe ucraineni din simplul motiv că Putin consideră că ei nu ar trebui să existe.
Jena Occidentului de a numi fascistă Rusia lui Putin se explică prin contextul psiho-istoric al țărilor europene. Folosirea acestui termen reprezintă un atentat la locul intangibil rezervat răului suprem din memoria colectivă a Europei de după al Doilea Război Mondial: unificarea ei politică se bazează pe răspunderea comună față de moștenirea grea a Holocaustului.
Gradul de suferință provocat de nazism pe întinsul întregului continent a fost ininteligibil și greu de explicat în termeni pur raționali. În imaginarul colectiv, nazismul a fost perceput – mai mult decît ca un proiect politic – ca un rău metafizic. Lecția lui Hannah Arendt nu a fost învățată: construirea mașinăriei de ucidere în masă poate lua și chipul unei banale îndeletniciri de zi cu zi. Exact acesta este motivul pentru care „niciodată din nou” nu a funcționat în Europa, lăsînd loc, astăzi, doar unui „din nou”.
Nu întîmplător, Kreminul a ales să folosească termenii „denazificare” și „demilitarizare”, pentru a-și justifica războiul împotriva Ucrainei. Erijîndu-se în principalul învingător al Germaniei naziste și neglijînd rolul crucial jucat de alte state foste sovietice, cu precădere Ucraina și Belarus, Rusia încearcă să compenseze înfrîngerea din Războiul Rece. Principala denaturare ideologică a Kremlinului este reciclarea vocabularului referitor la combaterea nazismului, în scopul legitimării propriei dictaturi fasciste.
Rusia lui Putin a fost un partener și un punct de referință pentru forțele întregului spectru politic occidental. Regimul lui Putin a fost întotdeauna un aliat ideologic natural și o sursă convenabilă de bani pentru populiștii de extremă dreapta și guvernele autoritariste – de la Frontul Național al lui Marine Le Pen, în Franța, pînă la Alternativa pentru Germania și prim-ministrul maghiar Viktor Orbán. Astfel de lideri au condamnat formal invazia rusă a Ucrainei și au acceptat să primească, din oportunism, refugiați ucraineni, dar își mențin poziția anti-imigrație și s-au opus sancțiunilor economice sau boicotării energiei rusești.
Între timp, stînga occidentală, pentru care antifascismul ar trebui să fie un automatism, devine victima propriului narcisism și a fetișismului dogmatic. Contrariați de războiul de agresiune nejustificat al Rusiei, mulți stîngiști au adoptat argumentul „ambele tabere sînt de vină”, în stil Donald Trump, învinovățind NATO și Statele Unite pentru declanșarea conflictului. Într-un exemplu clasic de „Westsplaining” (termen peiorativ, format din „West” și „explaining”, referitor la deprinderea unor occidentali de a explica, condescendent, inexact și simplificator, lumea, presupus mai puțin evoluată, a Estului – n. trad.), cei de stînga au fost atît de acaparați de setul lor tradițional de idoli detestabili, încît nici măcar nu au luat în considerare posibilitatea existenței unui ticălos imperialist și mai mare.
Dar nu extrema dreapta sau extrema stînga occidentală sînt cele care au contribuit la susținerea regimului fascist din Rusia. Adevărații responsabili sînt centriștii politici și elitele financiare ale democrațiilor liberale, care au pompat capital în sistemul mafiot-capitalist al Kremlinului – și s-au lăsat corupte de acesta. În timp ce Putin deturna politica rusească spre o „operațiune specială” și autoriza asasinate politice, cenzura la nivel de stat, manipularea electorală, represiunea sistematică și invazii militare ale altor țări, establishment-ul liberal occidental îl trata pe președintele rus ca pe un interlocutor normal.
Atacul rusesc asupra Ucrainei explică de ce trupul lui Lenin, căruia Putin îi reproșează că a creat Ucraina modernă, zace încă în mausoleul din Piața Roșie, la Moscova. Revoluția a fost întotdeauna cel mai crunt coșmar al regimului lui Putin, iar liderii neîngropați ai Revoluției din Octombrie sînt martori ai sarcinii neîndeplinite de a răsturna imperiul rus. Dacă actualul război va opri, în cele din urmă, străvechea tradiție imperialistă a Rusiei, atunci Lenin își va găsi în sfîrșit, la aproape un secol de la moartea sa, pacea eternă.
Vasil Cerepanin este directorul Centrului de cercetare în domeniul culturii vizuale din Kiev și organizatorul bienalei de la Kiev – un forum internațional dedicat artei, cunoașterii și politicii.
Copyright: Project Syndicate, 2022
Traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
