De ce rămîn în Bucureşti

Acum cîteva zile am trecut prin Pantelimon şi-am văzut blocul copilăriei mele: în picioare încă. Încă, pentru că-mi pare că-s vreo mie şi ceva de ani de la cravata de pionier, de la prima fată care m-a luat de mînă (exact aşa, nu invers!) şi primul cutremur, de circa 7,2 grade pe scara Richter, din viaţa mea de decreţel. A trecut un mileniu, iar asta se vede pe voi toţi, foştii mei vecini. Acum aveţi riduri, în loc de coşuri, blugi originali, în loc de imitaţii de la Galeria Modei, curea cu mult mai largă şi copii care seamănă îngrijorător de mult cu voi, cei pe care vă ştiam. De partea tinereţii voastre depun mărturie doar etajele superioare ale blocurilor, încă neatinse de branduri, vopsele noi sau rufe neobişnuit de trendoase. Ambiţii mici, blocuri mari: asta a fost copilăria noastră, a decreţeilor. Am crescut între realizări, despre care ni s-a spus întotdeauna că sînt mari, de beton şi aparţin tuturor. Tocmai de-aia ne-am obişnuit greu cu realizările altora. Nici acum nu sîntem siguri că-s o idee bună, şi ăsta e farmecul oraşului: ne spionăm, ne invidiem, ne copiem şi ne prefacem că nu s-a întîmplat nimic din toate astea. În fiecare zi. Doina Ruşti explică statornicia noastră aici printr-o metaforă, a unui duh care intră în oameni şi care îşi pierde puterea de îndată ce ei trec Dunărea. Aşa e: afară din ţară, duhul meu se cere cu durere înapoi acasă. Între dragostea de America şi scrîşnitul din dinţi ce mi-l evocă România, alegerea patriotică e de fapt una a masochistului. Ne întoarcem să fim torturaţi de ceilalţi şi de îndoielile noastre. Oare e bine c-am rămas? O fi prea tîrziu să plec? Aveam o şansă la 30? Să-mi iau casă la bătrîneţe acolo? Sau să stau aici şi să risc să mi-o confişte următoarea revoluţie de stînga? Puţin îi pasă Bucureştiului de întrebările astea. Fără efort, ne ţine aici, legaţi cu un lanţ de carne de mici, cu ochii prinşi ca nasturii în decolteurile doamnelor, cu gura făcută pungă de praf, ridicat pe cele mai înalte culmi de şantierele copiilor de activişti de altădată. Bucureştiul ne ţine uimiţi de nedreptatea vieţii, care nu ne-a adus piscină ca anumitor colegi de liceu, ne ţine cu gura căscată la spectacolul nesimţirii ambalajelor ieftine aruncate pe geamuri din maşini scumpe, ne arde la portofel cu orice ocazie şi-n orice restaurant. Şi tot el ne răsplăteşte, pentru statornicie, cu mirosul toamnei, pe care dealeri de droguri nostalgice îl duc în diaspora, în containere etanşe, cu noile zboruri non-stop Bucureşti-New York. Al nostru e, să recunoaştem, oraşul tuturor posibilităţilor. Şi, spre deosebire de America, aici sînt posibile şi lucrurile imposibile, tocmai pentru că localnicii sînt flexibili. În Bucureştiul veşnic, acela întrerupt în 1939 şi reanimat de cîţiva ani, Al Capone ar fi scăpat cu o amendă, Stalin ar fi avut o măcelărie cu specific georgian, iar Hitler ar fi fost un conferenţiar excentric, cu o emisiune de mare succes după ora 23, în care s-ar fi plîns în fiecare noapte de conspiraţia care îl împiedică să cîştige alegerile. E un oraş uimitor: fondat de un cioban şi exploatat pe partea de real estate de altul, are totuşi o universitate şi cîteva biblioteci care par să fi cîştigat războiul cu cornetele (ei da, în Pantelimon am trecut foarte aproape de victoria definitivă a seminţelor asupra creierului uman!). Cumva, aşa cum a ştiut el, chinuit, cu ezitări şi proteste, oraşul ăsta a muncit pentru noi. Sau, ca să intrăm într-un stereotip cu nume de stradă, ne-a împlinit toate planurile de viitor, inclusiv acela în care aflăm că şi ăsta e un pleonasm... Se spune că bărbaţii îşi părăsesc nevasta care le face toate chefurile. Bucureştiul ştie şmecheria asta şi nu ne lasă să ne bucurăm mult. Să stai aici înseamnă să-ţi petreci vremea în uimirea că n-ai plecat. Şi eu mă mir în fiecare zi că Pantelimonul, nu cartierul Queens, se află la zece minute distanţă de actuala mea locuinţă, şi ea - la vreo jumătate de oră de spitalul în care m-am născut. Uimit că totul mi s-a întîmplat aici. Şi continuă să se întîmple, ca într-o tragedie grecească cu specific românesc: adică e veselă, durează o veşnicie şi se desfăşoară în exact acelaşi loc geografic. Bucureşti. Cum ar zice localnicii, where else?