De ce pățim ce pățim?

Precum toți cititorii acestei reviste, sînt și eu îngrijorat de vulgarizarea politicii românești, de acapararea funcțiilor de decizie în statul român de către repetenți, neisprăviți și impostori, de uimitoarea susținere populară de care se bucură incompetența și hoția. Linia politică Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă este doar simptomul cel mai acut al acestui proces exasperant de ridicare în rang a celor fără carte și aruncare în dispreț a celor cu carte. Sufăr și eu, alături de o minoritate deprimată, să văd că lumea românească a produs un sistem politic care pare a fi programat să ucidă meritul și să promoveze meteahna scandaloasă. Așadar, de ce pățim ce pățim?

Observ imediat că, în materie de explicații, sîntem bine garnisiți. Ați sesizat, cred, că în orice conversație locuțiunea conjuncțională „pentru că“ apare imediat. Constați ceva, spontan ți se răspunde cu „pentru că“ și începe explicația. Tot la a doua replică în orice conversație, nu se poate să nu intervină vreun conviv care să înceapă cu „pentru că“. Ai zice că toată lumea știe de ce pățim ce pățim! Bineînțeles, chiar dacă toată lumea știe de ce, nimeni nu poate face nimic – dar asta este o altă poveste. În acest context, în care totul merge în jos cu viteza dezastrului și toată lumea zice că știe de ce, schițez și eu explicația mea.

Cred că acest nou val de oameni politici s-a impus în România pentru că, de fapt, mesajul antielitist al propagandei comuniste a cucerit pe deplin inimile și mințile românilor. Am fost învățați să disprețuim elita de orice fel (intelectuală, morală, economică etc.) în numele unui egalitarism radical. După ce am fost învățați să disprețuim elita (asta vine, ca în principiul pascalian învățat în fizica elementară, cu o creștere a prețuirii pentru mediocritate), am fost învățați să nu o mai recunoaștem și apoi să nu o mai creștem. Proiectul elitei a devenit el însuși vulgar, din moment ce i se bagă în cap oricui „și tu poți fi elită“. Adevărul că nu oricine poate atinge un nivel elitar, ba chiar cei mai mulți dintre noi nu o pot face, a devenit de nerostit. Așa că anularea elitei prin vulgarizare a ajuns și la varianta tare: „Ești deja elită, doar că nu-ți dai seama, ceilalți îți bagă în cap că unii îți sînt superiori, nu-i adevărat, toți sînt ca tine!“ Sistemul socio-educativ dezirabil este acela care produce doar masă și nu ratează producînd elită. Și am ajuns în anii noștri. Am ajuns să credem, de pildă, că scopul fundamental al educației nu mai este avîntul spre performanță intelectuală și morală, cu finalitatea inevitabilă a identificării și cultivării elitei, ci un fel de pregătire „pentru viață“ a tuturor. Nimeni nu rămîne în urmă – iată mantra școlii de azi. Asta, desigur, înseamnă că toți merg înainte în pasul celui mai lent. Cine și în numele a ce a decis că cel mai isteț și mai dotat trebuie ținut în frîu pînă cînd cel mai tont e capabil să treacă pîrleazul? Ca să scăpăm de această întrebare apăsătoare, am inventat cea mai puternică ficțiune: de fapt, nu există isteți și tonți, toți sînt(em) la fel. Natura nu există! Existăm doar noi, care spunem naturii ce este „corect“ să facă! Ne face natura diferiți? Greșit! Ne face absolut la fel. Gîndiți-vă că profesorului, căruia i se cerea altădată să fie un model de știință de carte și de înțelepciune pentru elev, astăzi i se cere să fie „de gașcă“, „atractiv“, să „placă“ elevului. El trebuie să se coboare la nivelul ultimului elev; e inadmisibil să ceri azi elevilor să se străduiască să se ridice la înălțimea profesorului. Vă amintiți ideea mult aplaudată a centralității elevului în sistemul de educație? Este tocmai efectul spiritului antielitist al vremii. În loc să construim o educație concentrată pe model, construim educație în jurul confortului și plăcerii elevului. Rostul esențial al școlii este să-i placă elevului și acestui rost i se subordonează totul. Iar plăcerea elevului e un ideal sistemic greu de atins, ceva ca un orizont incert. Nu mai știi cum să faci să-i placi. În acest context, cel căruia nu-i place la școală e bun (e normal, mai exact), iar cel căruia îi place la școală e cam dereglat. Ați sesizat ce e cu adevărat comun în biografiile celor trei corifei ai puterii de azi, L. Dragnea, V. Dăncilă și C. Popescu Tăriceanu? Deși provin din zone diferite, au vîrste diferite și experiențe de viață diferite, e ceva ce-i unește mai puternic decît orice: nu le-a plăcut la școală. Toți trei provin din submediocritatea școlară a anilor comunismului și post-comunismului imediat, iar istoria lor școlară s-a desfășurat în jurul standardului promovabilității și atît. Toți trei sînt, de fapt, antielitiști. Cum de niște mediocri absoluți au luat fotoliile elitei politice? Evident, nu sîntem deloc străini de această situație. Ni se datorează. Poporul needucat? Sigur, are vina lui și – ferice de el – habar n-are de asta. Nu și dă seama ce face ținînd asemenea indivizi la așa mare putere. Dar ceilalți români? Cei educați? Cei umblați? Cei care mai citesc cîte ceva?

Ce-ar zice mulți dintre cei care acum ies exasperați în Piața Victoriei dacă ar afla că inclusiv datorită ideilor lor progresiste, antielitiste, specia Dragnea e atît de puternică acum? Ce-ar zice mulți dintre cei care se așază pe asfaltul încins din fața Guvernului dacă ar afla că, poate fără să vrea, luptînd viguros contra capitalismului, contra competiției și contra ideii că elitele trebuie să conducă o societate, contra celor vechi, cu operă și cariere, au sprijinit afirmarea tipului uman „Dragnea-Dăncilă-Tăriceanu“? Cel mai probabil, nu ar accepta o asemenea ipoteză. Dar chiar și așa, ne putem gîndi la ea…