De ce nu va media China încheierea războiului

Președintele rus Vladimir Putin a crezut că poate cuceri rapid Kievul și înlocui guvernul Ucrainei. Indiferent că a fost indus în eroare de o slabă prestație a serviciilor de informații sau de propriile sale fantezii istorice, lovitura lui fulgerătoare a dat greș în fața unei rezistențe ucrainene extrem de eficiente. Putin a recurs apoi la bombardarea brutală a unor orașe precum Mariupol și Harkov, pentru a subjuga populația civilă prin teroare – la fel cum a făcut și în Groznîi sau Alep. Consecința tragică a fost că rezistența eroică ucraineană a fost însoțită de suferințe tot mai mari ale civililor.

Există vreo cale de a pune capăt cît mai rapid acestui coșmar? O posibilitate ar fi ca președintele chinez Xi Jinping să realizeze că dispune de un „moment Teddy Roosevelt”. După războiul brutal dintre Rusia și Japonia din 1905, Roosevelt a intervenit pentru a face oficiile de mediator. A insistat intens ca părțile combatante să accepte un compromis și în cele din urmă a reușit, sporind influența globală a Americii și obținînd un Premiu Nobel pentru Pace.

Țări ca Turcia, Israel și Franța (printre altele) încearcă să medieze în acest război al Rusiei, dar ele nu au asupra lui Putin nici pe departe influența pe care o are aliatul său Xi. Întrebarea care se pune e: are Xi imaginația și curajul să se folosească de ea?

Răspunsul e, pînă acum, „nu”. Deși China s-a descris ca fiind o apărătoare a principiului suveranității și integrității teritoriale, ea a tolerat încălcarea gravă de către Putin a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Iar cînd Consiliul de Securitate ONU a votat o rezoluție care condamna invazia Rusiei, China s-a abținut. China a criticat sancțiunile occidentale împotriva Rusiei și a reprodus propaganda Rusiei despre un război provocat de planurile Americii de a extinde NATO – deși e clar de ani de zile că membrii NATO nu vor vota admiterea Ucrainei.

Reținerea de a critica Rusia a situat China pe o linie diplomatică moartă, fără posibilitatea de a-și exercita influența pe măsura puterii sale economice și militare în creștere. Chiar dacă cenzura chineză limitează majoritatea știrilor despre război, unii responsabili de la Beijing se întreabă în mod deschis dacă actuala poziție diplomatică a Chinei servește optim interesele ei naționale. Wang Huiyao, bunăoară, președintele Centrului pentru China și Globalizare din Beijing, a sugerat că Republica Populară ar trebui să medieze pentru a-i oferi lui Putin o „cale de ieșire” din politica sa dezastruoasă față de Ucraina.

De ce ar fi asta în interesul Chinei? Mai întîi, actuala poziție a Chinei îi subminează pretenția de a fi o „apărătoare a suveranității” – titlu cu care se laudă în fața vecinilor din Asia de Sud-Est. Apoi, la fel de important, războiul diminuează puterea soft a Chinei în Europa, regiune cu care China încheie de cinci ori mai multe tranzacții comerciale decît cu Rusia. Războiul a dus de asemenea la creșterea prețurilor de import pentru petrol și cereale, în China. Prețurile cerealelor vor crește și mai mult, dacă țara va avea parte de inundații, la fel ca anul trecut.

Pe măsură ce războiul trenează și sancțiunile Vestului sporesc, apare pericolul ca anumite sancțiuni secundare să dăuneze, dincolo de granițele Rusiei, și Chinei. Această problemă, și celelalte pericole presupuse de război, ar putea fi rezolvate dacă Republica Populară i-ar furniza lui Putin o cale de ieșire onorabilă. În plus, ar întări dependența în creștere a Rusiei față de China, consolidînd imaginea și poziția mondială a Chinei. Xi ar putea chiar cîștiga un Premiu Nobel pentru Pace.

Desigur, o astfel de inițiativă ar avea prețul ei. Diplomații chinezi precauți văd în războiul ucrainean un conflict european decisiv. Dacă acesta slăbește vigoarea vechilor puteri, precum Europa, SUA și Rusia, China are de cîștigat stînd deoparte și lăsînd conflictul să se consume de la sine. Mai mult, chiar dacă războiul șubrezește un aliat (un potențial preț), el modifică totodată agenda politică globală, în moduri avantajoase pentru China. SUA nu vor mai putea vorbi de o reorientare către Asia, care să justifice o concentrare a atenției asupra Chinei.

                                                             Vladimir Putin, Xi Jinping

După criza financiară din 2008, liderii chinezi au tras concluzia că SUA se află în declin, ceea ce i-a determinat să renunțe la politica externă de „răbdare și precauție” a lui Deng Xiaoping. Naționalismul a cunoscut o creștere în țară, iar Xi și-a exprimat speranța ca Republica Populară să disloce geopolitic SUA pînă în 2049 – la centenarul Republicii Populare Chineze.

Principalul obstacol în calea visului lui Xi sînt, evident, SUA, precum și lipsa altor aliați ai Chinei în afară de Rusia. Xi și Putin au clădit o relație personală care a consolidat ceea ce înainte era doar o alianță de conveniență. Chiar dacă războiul din Ucraina a făcut ca alianța să fie mai puțin convenientă, s-ar putea ca Xi să simtă că e mai prudent să „danseze cu cel cu care a venit la petrecere”.

În plus, probabil că o mișcare rooseveltiană ar cere mai multă imaginație și flexibilitate decît e capabilă să ofere conducerea chineză. Trebuie de asemenea luat în considerare și un element de politică internă, pe care un prieten chinez mi l-a pus în vedere: în condițiile în care Xi urmărește să obțină în acest an un al treilea mandat prezidențial, ceea ce contează cel mai mult pentru el e menținerea țării sub controlul Partidului Comunist – și a partidului sub controlul său.

Pe măsură ce creșterea economică a încetinit, partidul a recurs în tot mai mare măsură la naționalism, pentru a-și legitima rolul de conducere. Din acest motiv, mass-media oficială și site-urile naționaliste au preluat discursul lui Putin potrivit căruia Ucraina e o marionetă a Vestului și Rusia ia atitudine în fața intimidării exercitate de SUA asupra Rusiei și Chinei deopotrivă. Susținerea războiului lui Putin e un mod de a rămîne fidel diplomației chineze naționaliste a „lupului războinic”.

Chiar dacă a dat peste cap politica mondială, invazia lui Putin nu a modificat echilibrul subiacent al puterilor. Ea a consolidat, eventual, într-o mică măsură poziția SUA. NATO și alianțele Americii au fost reafirmate, iar Germania a adoptat o poziție defensivă mai puternică decît a avut vreodată în ultimele decenii. În același timp, prestigiul Rusiei ca putere militară excepțională a suferit o lovitură grea. Economia ei e slăbită, iar capitalul ei de putere soft e la pămînt. China nu mai poate trîmbița că alianța autocrațiilor e o dovadă că vîntul dinspre Est prevalează asupra Vestului.

China încă mai poate schimba această dinamică, dacă va profita de șansa unui nou moment Teddy Roosevelt. Mă îndoiesc însă că o va face.

Joseph S. Nye, Jr. este profesor la Universitatea Harvard şi autor al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).

Copyright: Project Syndicate, 2022

traducere de Matei PLEŞU