De ce nu mai am nici o dilemă
Vine o vreme cînd începi să te uiţi în retrovizor mai des decît priveşti înainte: ce naiba am făcut de-am ajuns aici? Ăsta e drumul? Şi ce scria pe indicatorul acela mic, la care n-am fost atent? "Intenţii bune, următorii 200 km"? Poate scria ceva mai simplu. Slobozia. Afumaţi. Urziceni. Sau: Zarand, Metalici, Trăscău, Gilort. Ăştia sînt munţii. Asta îmi mai amintesc din geografia patriei. Stau de 40 de ani într-o cuşcă de nume, toate ale mele, ale naţiei mele, şi nu mă pot hotărî să mă despart de ele. Nu mă pot decide la Flagstaff, Arizona. La Bruxelles, Belgia. La Naiba în Praznic, Planeta Pămînt. De vreo cîteva săptămîni nu vă mai scriu nimic. Poate aţi văzut că textele sînt vechi (dar poate că nu aşa de obosite). Sînt aşa pentru că nu mai e mare lucru de spus în anul în care un băiat de cartier numeşte miniştri şi directori. În anul în care circul aduce femeia cu barbă să dea lecţii de normalitate. Nu mai am nici o dilemă pentru că am obosit să mă mir. Am abandonat surpriza în hangarul cu avioane dezafectate. Are prea multe ore de zbor şi fabricantul a dat faliment: nu mai găseşti piese, chiar să vrei s-o repari. Am lăsat şi mirarea naturală, de casă, în dulap. O pusesem la maşina de spălat, să se mai cureţe puţin, şi-a rămas mică. Nu mă mai încape, cum nici pe voi: de-aia nici nu ne mai interesează mult ce se întîmplă. Bine, nici naivitatea nu mai ştiu pe unde e: ultima oară am purtat-o la o convenţie a Ligii Studenţilor, cred că prin 1992. Oi fi băut prea multe cafele la alea cinci pachete de ţigări. Ştiu doar că m-am trezit fără ea, într-o dimineaţă fără soare, într-un hotel ieftin şi mirosind a egalitarism. Mai ales în baie. Ce-am mai pierdut de cînd scriu la Dilema? Sentimentul că poţi face ceva. Lucrurile de care ne plîngem cu toţii (eu din 1999, uite, fac zece ani) sînt tot acolo, numai că azi primesc premii. De popularitate, de obicei în bani, de multe ori în stimă publică. Ţine pe cineva sus zece ani şi lumea crede că e înalt: asta s-a întîmplat cu mitocănia, cu impostura. Cu absolventul de şcoală de meserii care astăzi se pricepe la toate meseriile. Cu fetişcana care s-a jucat zece ani în spatele blocului şi azi e înăuntru, în toate televizoarele. Nu mai am dileme şi pentru că nu mai am timp. El, ştiu precis unde e, pentru că mi-a spus un fizician: în sensul invers celui în care merg eu. L-am abandonat în portbagajul ultimei maşini ieftine, lăsată fără remuşcări în garaj, deşi mirosea a cele mai frumoase drumuri din viaţa mea. Am lăsat timpul în gesturi inutile, în butoane apăsate, în ore pe net furate cărţilor şi în cărţi ieftine furate şi ele tomurilor importante pe care n-am să le citesc niciodată, deşi am să pretind mereu. Am pierdut ani ca şi cum erau clipe. Am pierdut oameni ca şi cum erau poze. Am pierdut prieteni ca şi cum n-aş avea nevoie niciodată de cuvinte, doar de cifre. De rapoarte. De numere de cont. În ultimii zece ani, m-am pierdut pe mine. Identitatea: decreţel. Sexul: masculin. Cetăţenia: română. Întrebarea la care nu pot să mai răspund: Cine eşti? P.S. Cine mai e în situaţia asta poate să-mi scrie la lucian@signfactor.ro. Cred că sînt totuşi acolo.
