De ce nu contăm?

Vom fi încă mulţi ani urmăriţi de întrebarea: sîntem adecvaţi Europei? Şi vom da încă mulţi ani răspunsuri contradictorii, de la "da"-uri ţîfnoase la "nu"-uri disperate. Pînă la urmă va trebui să aflăm dacă românul de astăzi este sau nu un homo europaeus. Dacă urmăm o cale antropologică deja clasică, am spune că homo europaeus există doar dacă: i) există un set de valori care pot fi numite "Europa", adică o realitate transcendentă cu forţă axiologică uşor de identificat ca fiind "Europa"; ii) acest set de valori "coboară" în viaţa zilnică a oamenilor, joacă un rol în spaţiul cotidianului pentru o populaţie anume; iii) există acel tip uman care aşteaptă coborîrea în real a acestei transcendenţe, care are nevoie de această real-izare a ei şi care este echipat să o recunoască cînd se petrece. Acest din urmă tip uman este homo europaeus. Fără îndoială, toate cele trei elemente există la Vest de noi. Întrebarea este dacă românul de astăzi aşteaptă, doreşte şi poate imediat recunoaşte "hierofania". Faptul că România aparţine Uniunii Europene are puţină dar crescîndă relevanţă pentru oamenii obişnuiţi. Dar mai grav este că pare a nu avea nici o relevanţă pentru politicieni. Privind România politică de astăzi, nu pot scăpa de sentimentul disperat al blocajului într-un paradox de subsol. Nu e o dilemă fără soluţie, nu e un labirint fără ieşire, nu e o tranziţie fără capăt. E pur şi simplu enervarea unei cămăşi de forţă, e frustrarea pedalării la o bicicletă fără lanţ, e sentimentul acela de sufocare cînd te afli blocat din toate părţile de un zid imens de inutilitate pe care singur l-ai ridicat. Pe de o parte, în interior, România arată ca o ţară isterică, plină de zgomote şi de culori, cu oameni bezmetici şi cu temperamente fără cenzură. Din punct de vedere politic, România e o ţară vie, obositor de vie, care debordează de energie. Din afară însă, România arată gri, cuminte, fără relief şi fără importanţă. Lumea nu ştie mai nimic despre noi, cu sau fără noi lumea largă este la fel, Europa continuă treaba ’mneaei indiferentă la ceea ce se petrece în interiorul graniţelor noastre strîmte. Din perspectivă europeană, avem un contur palid şi un comportament notabil doar în măsura în care legile Uniunii ne dau un vot în deciziile continentale. Iar dacă ridicăm perspectiva şi încercăm să vedem România de la scară planetară, atunci nu se vede chiar nimic. Cum se face că nervozitatea şi personalitatea excesivă a liderilor noştri nu produc minimă vizibilitate în exterior? Cum se face că aici, acasă, ai sentimentul că România e prea mică pentru anvergura zbaterilor politice pe care le trăieşte, iar din afară nu se vede nimic interesant? Înainte de a încerca un răspuns, mă grăbesc cu o precizare: nu judec, ci constat. Nu spun că e bine sau rău că nu ne vedem, nu spun că ar fi mai bine sau mai rău să se vadă în detaliu chipul nostru, nu spun că e bine să exportăm nebunia de acasă. Pur şi simplu, constat totala irelevanţă europeană a substanţei vieţii noastre interne. Îmi vin în minte cîteva versuri dintr-o poezie a lui Petre Stoica, pe care le evoc fără pretenţia de a le cita precis: în laboratoare subterane se alcătuiesc frînghii trainice care leagă între ele destine epileptice, consolidînd, astfel, inerţia. Frînghia aceea, confecţionată în laboratoare de subsol, mă interesează aici. Nu sînt un conspiraţionist - nu cred că laboratoarele sînt în mîna altora care ne manipulează. Dau "laboratorului subteran" din versul poetului un sens psihanalitic. Laboratoarele subterane sînt chiar straturile profunde ale psihicului nostru colectiv, căci acolo se produc cele mai trainice frînghii. Aşadar, cum de se poate ca o ţară să fie aşa cum e România, clocotind în interior şi neinteresantă în afară? Cel mai periculos blocaj este acela care dă iluzia mişcării. De aceea, nemişcarea noastră în plan european este periculoasă, pentru că nu poate fi percepută de la Bucureşti, din cauza stridenţelor locale. Prima cauză mi se pare că este aceea a inadecvării tipului de energie care ne animă acasă, la tipul de energie care vitalizează proiectul european. Politica de la Bucureşti e un cu totul alt sport decît politica din celelalte ţări europene. Sîntem autişti în frenezia noastră solipsistă. Defectul major este acela că percepem Europa ca pe ceva ce este "ca la noi". Vă amintiţi principiul antropic al lui Carter? Acesta spune că ceea ce observăm în univers este restrîns la ceea ce susţine viaţa - cu alte cuvinte, ceea ce vedem este un univers care produce biologie, care ne conţine. Dar, dacă universul acesta produce şi susţine şi altceva, ceva ce nu e nici "organic", nici "anorganic", asta nu putem vedea pentru că dominanta noastră, viaţa, ne condiţionează iremediabil capacitatea de observaţie. Faptul că sîntem produsul unei anumite linii de dezvoltare a universului ne limitează percepţia la ceea ce ne e familiar, anume chiar la linia de dezvoltare care ne-a produs. La fel cu România, în Uniunea Europeană. Dacă UE a ajuns la punctul de a ne primi, noi nu putem să ne raportăm decît la ceea ce e "românesc" în UE. Şi nimic nu e mai românesc decît noi înşine, iar unii, în variantă tare, ar spune chiar că nimic nu e românesc în UE, în afară de noi înşine. Dimensiunea pe care a dobîndit-o UE acceptîndu-ne devine, astfel, o dimensiune închisă. Nu iese din sine, nu oferă orizont, nu califică pentru altceva. Aşa stînd lucrurile, deşi sîntem în interior, nu ne putem comporta ca o parte a ceva mai mare, ci ca un în sine aproape monadic. Iar iluzia că toţi sînt ca noi ar fi comică, dacă nu ar fi pernicioasă. Cei mai faimoşi oameni din şi din jurul politicii româneşti sînt perfect irelevanţi dincolo de Jimbolia. Observaţia aceasta, pe care Mihail Neamţu a făcut-o într-un recent articol din Cotidianul în privinţa unui imens nume al presei noastre, se extinde, de fapt, şi asupra politicienilor. În presa noastră, ca şi în politica noastră, nu mai e nevoie să ai dreptate, căci nimeni nu mai dă două parale pe adevăr. E nevoie să ai limbariţă ofensivă, să ştii să arăţi cu degetul şi să te exprimi cît mai percutant. Un fel de talent "eugenbarbian" este ceea ce se cere astăzi şi în presă, şi în politică, ca să ai succes. Dar aceste calităţi, împreună cu tipul de energie intelectuală care le alimentează, nu interesează pe nimeni în Europa.