De ce nu?

De pe la sfîrşitul lui aprilie, discursul lui Vladimir Putin faţă de cei pe care îi consideră partenerii săi occidentali a rupt cu vocabularul folosit de Gorbaciov, folosind un ton deosebit de agresiv. Instalarea scuturilor de apărare anti-rachetă şi a bazelor americane în centrul Europei, independenţa probabilă a regiunii Kosovo, violenţele de la Tallin, dar şi o anume nelinişte a opoziţiei din Rusia (considerată nesemnificativă în Occident, dar semnificativă cînd riscul e un glonte, vezi cazul Politkovskaia) au provocat un moment al adevărului în sommet-ul de la Samara (iulie 2007): "Rusia este mare şi puternică, iar eu sînt preşedintele ei necontestat". (Le Monde, 19 mai) În Europa, să-i zicem mărginaşă, energia lui Nicolas Sarkozy în calitate de preşedinte al Franţei trezeşte speranţe legate de evoluţia economică şi de suveranitatea politică a liderilor care urmăresc cu sufletul la gură declaraţiile "marilor" lideri occidentali. Pe de o parte, Occidentul jură că e gata să susţină şi să apere orice cucerire democratică din ţările în curs de eliberare de tarele autoritarismului şi ale economiei de comandă. Pe de altă parte, acelaşi Occident - noţiune vagă, reprezentată uneori în tratativele economice de aceleaşi persoane care flutură flamurile democraţiei - e gata să încheie contracte de durată cu marile companii ruse de gaz, de petrol şi de alte materii prime, devenite instrumente de influenţă politică în strategiile liderilor de la Kremlin. Pragmatismul necesităţii de materii prime şi ideile democraţiei: nu e greu de ghicit cine va avea cîştig de cauză. Întîlnirea dintre Sarkozy şi Mikhail Saakashvili, preşedintele Georgiei, i-a provocat acestuia din urmă un optimism greu de susţinut prin convingeri: "Totul e posibil. Totul e deschis. Există ceva revoluţionar aici. E un început grandios". Într-o conversaţie privată, Saakashvili traducea entuziasmul în termeni concreţi: "Înainte, pentru orice preocupare sau nevoie a Georgiei, oficialii francezi aveau un singur răspuns: Ťinteresant», acum, cînd Georgia a cerut să cumpere două fregate, cerere mereu amînată, acum răspunsul francez a fost Ťde ce nu?» S-au dat de asemenea garanţii pentru asistenţa acordată armatei şi poliţiei georgiene. Pentru Rusia sînt enervante asemenea aranjamente cu o ţară mică din ceea ce se consideră a fi încă sfera ei de influenţă. Întrebat dacă există un anume simbolism în această vizită timpurie a preşedintelui georgian la Paris, purtătorul de cuvînt al Guvernului a răspuns scurt: "Da". Dar tot în ediţia din 18 iunie a ziarului International Herald Tribune, unde este descrisă vizita preşedintelui georgian, este citat şi Tony Hayward, director executiv la British Petroleum: el recomandă pieţelor occidentale să se deschidă în faţa investitorilor ruşi. Altfel, preşedintele Putin a ameninţat că va revoca licenţa acordată companiei BP pentru un proiect major. BP este partener cu o companie rusească, TNK, aparţinînd lui Mikhail Fridman, Viktor Vekselberg şi Leonard Blavatnik şi, dacă nu se încheie rapid contractul, Gazprom, compania cu o largă participaţie a statului, va cumpăra partea celor trei oligarhi. În felul acesta dependenţa energetică a ţărilor europene de politica Rusiei s-ar realiza fără mişcări spectaculoase de trupe, prin cîteva semnături filmate şi difuzate de obicei la sfîrşitul buletinelor de ştiri. Democraţia se leagă de energie într-un mod foarte direct: "Pedagogia europeană asupra Rusiei se joacă în Ucraina, pentru că, în psihologia colectivă rusă, Ucraina nu e altceva decît Rusia. (...) Prin apropierea de modelele de guvernare europene, prin politici care să servească mai degrabă binele public decît propria îmbogăţire, Ucraina poate deveni un actor european credibil. Nicolas Sarkozy a promis un dialog politic ferm cu Vladimir Putin. Sinceritatea este necesară tuturor: Franţei, Ucrainei, Uniunii Europene, în ansamblul său." (Iulia Timoşenko, fost prim-ministru al Ucrainei, Le Monde, 8 iunie 2007) Multă vreme, Uniunea Europeană, în întregul său şi în părţi, a condamnat din vîrful buzelor încălcările drepturilor omului din Rusia, s-a prefăcut că nu observă modificările legislative de anulare a oricărei încercări de a discuta măcar deciziile puterii, a acceptat discursul antioccidental al lui Putin ca pe cel al unui părinte care le face pe plac copiilor (supuşii săi), fără a rupe legăturile cu adulţii (partenerii săi). Poate că energia şi noul elan al lui Sarkozy vor putea modifica acest model de comportament inerţial, comod pentru unii, ameninţător pentru alţii: conducătorii autoritari tind dintotdeauna să-şi transforme partenerii în copii, în copii vitregi.