De ce n-am cerut nimic la Lisabona
"S-a încheiat un acord istoric" - e o frază pe care europenii s-au obişnuit să o audă după fiecare tratat european. De această dată, după reuniunea de la Lisabona, cuvîntul "istoric" pare ceva mai justificat decît în alte ocazii, fie numai şi pentru faptul că Europei îi este din nou permis să spere. După eşecul referendumurilor privind defuncta Constituţie, Europa fusese aruncată într-o zonă de turbulenţe. Documentul semnat la Lisabona pune bazele viitoarei Uniuni Europene, cu condiţia ca el să fie acum şi ratificat de cei 27. Vor exista piedici, iar eurofilii trebuie să ţină pumnii strînşi pentru ca documentul să treacă şi de furcile caudine ale ratificărilor. Danemarca şi Irlanda sînt două dintre ţările care ar putea pune probleme, pentru că în aceste state noul tratat urmează să fie ratificat prin referendum. După cum s-a văzut în 2005, voinţa popoarelor nu e întotdeauna în consens cu proiectul construcţiei europeane: după ce francezii şi olandezii au respins Constituţia Europeană, şi-au dat seama că nu există nici un plan B, aşa cum fuseseră amăgiţi de susţinătorii NU-ului. Vestea bună este că România nu va crea dificultăţi. Tratatul va trece prin Parlament şi va exista probabil cvasi-unanimitate, aşa cum s-a întîmplat pentru deciziile importante din ultimii ani, cum ar fi aderarea la Uniunea Europeană sau, într-un alt registru, participarea la războiul din Irak. E bine că parlamentarii români vor vota Tratatul. E mai puţin bine că acest lucru se va întîmpla în absenţa unor dezbateri, în spaţiul public, despre valoarea documentului. Semnat la sfîrşitul săptămînii trecute, Tratatul nu a stîrnit practic nici o reacţie la Bucureşti, deşi temele de discuţie nu lipseau: parlamentele naţionale vor avea mai multă putere (la ce-o vor folosi?), Uniunea Europeană va avea un ministru de Externe (la ce mai servesc diplomaţiile naţionale?), Comisia Europeană va avea mai puţini membri (dispare comisarul român?). Ceva, ceva tot a existat. Au fost cîteva voci care au deplîns faptul că România nu s-a aflat la înălţimea momentului şi asta nu în sensul de a fi venit cu vreo contribuţie hotărîtoare la redactarea documentului, ci pentru că nu a reuşit să "obţină" ceva. Orice, cît de mărunt, dar ceva. Unii cred că Uniunea Europeană este un fel de talcioc multicultural, în care, ca să semnezi un tratat atît de important, trebuie să ceri ceva la schimb. "Alte ţări au făcut-o", spun vocile cu pricina, şi, într-adevăr, există cîteva exemple. Italia a obţinut un loc în plus în Parlamentul European, Polonia a reuşit să negocieze o minoritate de blocaj mai bună, Austria a obţinut un răgaz pînă cînd Comisia Europeană o va amenda pentru că nu mai vrea să primească atît de mulţi studenţi germani în universităţile sale. (Germanii merg în Austria pentru că studiile costă mai puţin. Consecinţa: supraaglomerare, incapacitatea facultăţilor austriece de a asigura un învăţămînt în condiţiile excelente de pînă acum. Austria vrea să limiteze numărul studenţilor germani, dar Comisia ameninţă că o amendează din cauză că ar viola astfel dreptul la libera circulaţie.) Pînă şi Bulgaria a obţinut ca moneda europeană să se numească şi evro, nu numai euro. În acest timp, România n-a obţinut nimic. N-a obţinut în primul rînd pentru că nu a cerut nimic. Dar ce-ar fi putut să ceară? Numele monedei euro ne convine şi a intrat în limbajul curent, studenţii europeni nu ne-au luat cu asalt universităţile, iar minoritatea de blocaj pare o chestiune mult prea complicată. Am fi putut cere mai multe locuri în Parlamentul European, mai ales că, din 2009, numărul parlamentarilor români va scădea de la 35 la 33. Numărul parlamentarilor e înscris însă în Tratatul de Aderare al României la UE şi ar fi însemnat că nu respectăm propria semnătură! Am fi putut cere bani mai mulţi pentru programele de cofinanţare? Ar fi fost o situaţie uşor ridicolă, în plin scandal al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, care arată că România nu reuşeşte să gestioneze fondurile la care are deja acces. Pentru a putea cere ceva, Bucureştiul ar fi trebuit să îşi definească şi să urmărească o agendă a priorităţilor. Scandalul politic perpetuu de la Bucureşti împiedică însă concentrarea pe obiective importante, cum ar fi rolul şi locul în Europa. Ne mîndrim cu faptul că sîntem a şaptea ţară europeană ca dimensiuni şi populaţie, dar dincolo de această expresie, devenită deja clişeu, nu e mare lucru. La aproape un an de la aderarea la UE, România nu ştie încă ce vrea. Şi atunci are bunul-simţ de a nu îi deranja pe ceilalţi. Măcar atît.
