De ce îmi plac mai mult sărbătorile altora

Cînd veţi citi acest articol, va fi Halloween. O sărbătoare cu aripi de liliac, care a călătorit pînă la noi într-un nor de furtună, ascunsă într-un cufăr negru, în cala de bagaje a Boeing-ului 737 aparţinînd Creepy Air (a nu se confunda cu Lufthansa). O sărbătoare care a reuşit cumva să ia spaima şi să facă ceva bun şi frumos din ea, aşa cum ştie cel mai bine America. Da, exact, America aia care speculează acum pe leu, în speranţa că şi din banii noştri se vor da prime de juma’ de milion pentru băiatul care aduce pizza la Goldman Sachs. Brrrr! Păzea! Dar să nu lăsăm spaima adevărată să ne întunece spaima festivă. Să nu lăsăm grija pentru ziua de mîine să ne ia gîndul de la noaptea asta, în care fiecare e dator cu o emoţie de import, la fel de sinceră ca imitaţiile de rideri pe Harley Davidson pe care le întîlnim şi pe şoselele noastre. Adică, chiar sinceră. În fond, ce anume e moda decît o tradiţie care n-a apucat să se învechească? În fond, şi mîncatul cu furculiţa are o sută şi ceva de ani pe-aici... Tocmai de aceea vreau să vă spun că am decis să consum exclusiv sărbători de import. Certificate CE, aprobate pentru piaţa mondială, patentate în US, produse cu grijă pentru calitate (chiar dacă pentru consum de masă) şi uşor de înţeles de toată lumea. Apropo de consum: americanii au înţeles primii că sărbătoarea nu poate să vină doar aşa, ca să se afle în treabă. Sărbătoarea trebuie să pună umărul la mersul înainte al economiei. Te sperii, dar după ce ai dat 70 de lei pe un film, 150 - pe un costum pentru copil, 20 - pe fursecuri şi încă 30 - pe coifuri de petrecere (modelul sumbru). Undeva în China, un muncitor zice mersi şi pleacă să bea o bere, în cazul în care are mai mult de 16 ani. Dacă nu, doar îşi cumpără ţigări. Mai e un alt lucru bun la sărbătorile astea americane: sînt foarte simple. Poţi să te ataşezi de ele instant: e suficient să-ţi placă inimioarele şi să apreciezi iubirea, că eşti gata de Valentine’s Day! Nu se cere aderare la vreo religie (Hanuka încearcă şi ea în ultimii ani, dar mai are mult pînă să ajungă la puterea de marketing a Crăciunului), nu se cere să ştii limbi străine ori să aderi la vreo ideologie (remember 1 Mai? R.I.P.). Alte sărbători care se lasă cu festin au încercat şi ele frişca de pe tort cu degetul - Bairam dă numele unui chef monstru, dar cam atît. N-au prins sărbătorile fără chef de viaţă şi fără specific culinar clar. Ce naiba sărbătorim de 1 Decembrie? Ziua în care mîncăm steagul, că doar el e pe toate drumurile. Apropo de asta, cred că înainte de salariile profesorilor e mai urgentă instituirea unei sărbători naţionale, aleasă prin referendum, după propunerea unui Consiliu Naţional al Bucătarilor şi Companiilor de Spectacole. Sarcina lor ar fi să construiască o zi a României în care chiar să ne distrăm. Cer prea mult? Hai că se poate, dacă au reuşit ăia cu Ziua Minerilor... Dar cel mai mult apreciez că sărbătorile altora conectează mai multă lume. Nu trebuie să-i explic amicului englez ce-i cu Dragobetele (mai ales că nici eu nu înţeleg). Copilul meu, dacă va avea noroc, nu se va simţi stingher de Valentine’s Day la bursă, în State. Iar vineri seara, cînd am să mă sperii forţat de împrejurări (şi ca să dau un exemplu în familie), am să mă sperii împreună cu alte 500 de milioane de persoane. Mă scuzaţi, nu despre asta era vorba în cuvîntul "Umanitate": să fim împreună? Sărbătoarea e pînă la urmă o treabă de ritmuri cosmice, altoite pe trupul nostru firav şi pofticios. Aici putem vorbi cu mîndrie protocronistă: Eliade a rezolvat problema teoretică, însă a uitat să ne lase şi indicaţii practice. Mai exact, ce se recomandă de Haloween, dacă vrei să fii patriot: ţuică şi plăcintă cu bostan sau bere şi mici? Doar gîndul că veţi crede că glumesc mă înspăimîntă.