De ce este necesară creșterea economică?
„Nu există decît o singură modalitate de a ameliora condiția materială a umanității: accelerarea creșterii volumului de capital acumulat în raport cu creșterea populației.“ (L.von Mises, Mentalitatea anticapitalistă)
Nu prea discut economie cu prietenii mei economiști. Nu o fac pentru faptul că sîntem atît de diferiți încît părerile par, la un moment dat, a fi aparținătoare unor științe diferite. De asemenea, în dezbateri, majoritatea economiștilor amestecă tot felul de lucruri între ele, tot felul de experiențe personale, trăiri subiective sau simple dorințe, ipoteze și concluzii, mai mult sau mai puțin raționale. Subiectivismul și angoasele de ordin personal, mai ales, îi duc pe cei mai mulți în afara științei, într-un derizoriu al exprimării. Odobleja spunea despre știința economică: „Toate diviziunile economiei politice sînt riguros dihotomice și antitetice. Economia politică este o știință pe jumătate fizică, pe jumătate psihică. Toate legile constatate în economia politică se înglobează în cadrul legilor universale, ce se regăsesc în fiecare știință. Și aici armonismul este confirmat pe deplin“ (Ștefan Odobleja, Psihologia consonantistă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982). Economia politică este și o știință „psihică“ în sensul în care legile sale trec prin mintea umană și sînt rezultatul unor percepții umane. Psihismul cerne și rafinează, alături de rațiune, legile științei economice. Aici nu este vorba despre subiectivism și relativism. Ceea ce este subiectiv nu mai este știință, este trăire și atît. Are valoare pentru subiectul respectiv, dar nu are valoare universală. Or, în judecățile despre economie și acțiunea economică tocmai subiectivismul este cel care diluează multe enunțuri și afirmații și care îndepărtează discursul de știința economică.
Spuneam că evit a discuta economie cu oameni subiectivi și puși pe afirmarea adevărurilor proprii. Cu toate acestea, am avut o discuție acum ceva vreme cu un asemenea confrate. Evident, ne-am contrazis asupra politicilor guvernamentale de la noi, din vremea defunctului guvern pesedist. Eu susțineam necesitatea imperioasă ca guvernul să aloce o sumă și pentru dezvoltare, și pentru micșorarea părții din PIB alocată pentru consum, iar el susținea, dimpotrivă, că nu este nevoie de așa ceva, deoarece scopul final ar trebui să fie bunăstarea oamenilor și nu expansiunea economică cu orice preț. La un moment dat am oprit discuția, considerînd fiecare că este mai bine să vorbim despre fotbal sau despre vreme decît despre doctrina acumulării sau consumului. Și totuși, după un timp, mi-am reamintit discuția respectivă și cred că argumentele mele merită detaliate.
Chiar, de ce este necesar ca o bună parte din ceea ce producem azi să meargă spre dezvoltare și nu spre consum? De ce este necesară expansiunea economică? Putem imagina un model economic doar al consumului? De ce să calculăm mereu și să gîndim în termeni de profit și profitabilitate? Răspunsul la aceste întrebări stă în a doua parte a afirmației-sinteză a lui Ștefan Odobleja: „Toate legile constatate în economia politică se înglobează în cadrul legilor universale, ce se regăsesc în fiecare știință. Și aici armonismul este confirmat pe deplin“. Legile economiei se încadrează în ansamblul legilor universale, iar expansiunea este o lege universală. Motivul pentru care acțiunea economică trebuie să fie în expansiune este tocmai acesta. Populația planetară este în creștere continuă și marea întrebare la care este obligat să răspundă un economist este aceea cum îi hrănim pe acești oameni. Expansiunea populației planetare este o lege fundamentală în acord cu expansiunea lumii fizice. Datorită acestei legi sîntem obligați să oferim mai multe la mai mulți oameni. Nu putem imagina o economie stagnantă pe fondul unei expansiuni a populației. Există o legătură, o lege între creșterea naturală a populației și creșterea economică. Volumul de capital și acumularea continuă a capitalului sînt caracteristicile ce particularizează capitalismul în raport cu alte tipuri de organizare socială. Rezultatul acumulării și expansiunii este că lumea capitalistă, economia capitalistă, nu mai este stagnantă, devine o economie a cîștigului la scară mare, în masă.
Lumea în care trăim este o lume dinamică și nu una statică. Aceasta este logica de existență a construcției sociale, în acord cu logica de existență a lumii fizice și biologice în care trăim. Prin construcția sa socială, expansivă și din ce în ce mai complicată, omul nu face decît să imite natura și să-l imite pe Creator. Spunem asta deoarece azi știm că universul fizic se află într-o continuă mișcare și că această mișcare este una de expansiune. Vom insista asupra acestei legături dintre expansiunea universului și construcția socială umană care este capitalismul și care are la baza sa acest principiu al acumulării și expansiunii. Este vorba despre „armonismul“ invocat de către Ștefan Odobleja. Conform acestui principiu, universul este un tot unitar, cu legi proprii, din cadrul cărora omul face parte și se încadrează ca entitate distinctă. Creșterea economică nu este deci un moft al economiștilor liberali sau mai puțin liberali. Creștem economic pentru a oferi cît mai multor oameni bazele existenței, fiindcă altfel omenirea în ansamblul ei poate intra în instabilitate.
Azi, știm că universul se află în expansiune datorită unor contribuții științifice ale începutului de secol XX. Vesto Sliper este astronomul care a determinat vitezele de îndepărtare ale unor galaxii. Un asemenea fenomen fusese discutat încă din secolul al XIX-lea. Interpretate în termenii efectului Doppler, măsurătorile savantului amintit indicau viteze extrem de mari, de sute de mii de km/s. În primele decenii ale secolului XX a existat un alt savant care s-a preocupat de acest fenomen, și anume Edwin Hubble. El este cel care a enunțat, în 1929, legea care azi îi poartă numele. De asemenea, Einstein a emis primele modele cosmologice bazate pe un univers static. Ulterior, el este cel care a construit un model de univers relativist, iar conform teoriei relativității se pun în discuție noțiunile pînă atunci uzuale de spațiu, timp și mișcare. Conform acestei teorii, ,,nu trebuie să ne imaginăm o mișcare a galaxiilor în spațiu, ci mai degrabă o dilatare a spațiului însuși. Acesta, privit ca suport deformabil, antrenează cu el tot ceea ce conține. Expansiunea este deci un fel de curent spațial care antrenează galaxiile. Ele nu sînt în mișcare în spațiu, ci în repaus în spațiul care se «umfl㻓 (Dominique Lecourt coord., Dicționar de istoria și filosofia științelor, Editura Polirom, 2009). Azi, cel puțin la nivel de teorie fizică, știm că universul se află într-o expansiune care nu are aceeași viteză și că este posibil ca, într-un viitor incalculabil, să intre în contracție. Se presupune asta deoarece viteza de expansiune a universului nu este constantă, ci din ce în ce mai redusă. Expansiunea universului este un fenomen din ce în ce mai încetinit. Am putea spune că viața universului este una pulsatorie, ciclică. În același fel, pulsatoriu și ciclic, se prezintă și viața biologică, dar și viața socială. Am simțit nevoia să explicăm pe scurt această teorie fizică deoarece avem credința că omul construiește social după aceleași principii. Putem fi în pericol ca specie umană dacă o asemenea lege ar fi, prin absurd, întreruptă? De fapt, acumularea și expansiunea sînt legi economice universale, care au devenit vizibile și au fost enunțate în modernitate odată cu dezvoltarea cercetării științifice sociale.
După cum se vede, nimic nu este întîmplător. Universul este un tot unitar. Dacă înțelegem asta vom înțelege și de ce nu putem calcula decît cu plus și de ce trăim accelerînd pe o spirală, ce pare uneori obositoare. Noi, oamenii, sîntem într-o întrecere permanentă cu noi înșine. Condiția materială a umanității, adică ținta finală a demersurilor științei economice și acțiunii economice, este una singură – prosperitatea. Și aceasta nu poate fi atinsă decît prin creșterea mai accelerată a volumului de capital în raport cu creșterea populației. Iată răspunsul simplu la o întrebare ce nu părea prea simplă. Lumea nu stă pe loc. Lumea mănîncă, dar se mai și dezvoltă. Dacă România stă pe loc este o opțiune asumată, dar trebuie să cunoaștem alternativele și consecințele. Stînd pe loc, sîntem nu numai împotriva tendinței generale, dar sîntem nenaturali, în dezacord cu tot ceea ce ne înconjoară. Sigur, pe fond și asta poate fi o opțiune, numai că trebuie să știm că ea este specifică lumii primitive. Civilizațiile și țările statice sau care involuează dispar. Există nenumărate exemple și nu ne propunem acum a le enumera. Legile din jurul nostru ne îndeamnă către expansiune, dinamism și prosperitate. Ne aflăm în armonie cu lumea și cu universul fizic și social, sau pur și simplu ne retragem în carapacea noastră și vom privi cum intrăm în degradare și chiar extincție? De fapt, acesta este marele pariu al viitoarelor decenii pentru țara noastră. Este simplu a nega creșterea. Important este să cunoaștem efectele acestei negații. Ideea că putem sta la marginea lumii, „săraci și curați“, este una puternic înrădăcinată în cultura noastră, dar profund toxică. Putem să mergem mai departe sau ne putem retrage, dispărînd în întunericul istoriei. Pariul se află pe masă și încă nu este decis.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Foto: wikimedia commons
