De ce creşterea economică nu se vede în nivelul de trai?
Se discută mult despre ultimele cifre care arată o creștere a economiei noastre. Cea mai importantă dintre teme o consider a fi cea legată de nivelul de sustenabilitate al acestei creșteri economice și de efectele sale asupra mersului înainte al României. Cu alte cuvinte, cînd vom simți această creștere economică în nivelul de trai și chiar în viteza de civilizare a țării? Pentru că despre asta este vorba, pînă la urmă. Ne dorim o altă țară și un alt mediu de viață pentru noi. Măsura în care efortul nostru ca națiune se resimte în economie, dar și în viața noastră ne interesează pe toți și cu toții căutăm un răspuns la această dilemă. Ideea este că cifrele par a fi bune, numai că viața noastră, mediul social și economic, ca să nu mai vorbim despre cel uman, par a fi din ce în ce mai degradate. Cum se face că acumulăm economic, dar nu acumulăm ca nivel de civilizație? Sau nu acumulăm economic? Există ceva care ne împiedică să mergem înainte deși cifrele ar arăta că avem economie?
Sînt multe întrebări și, înainte de orice răspuns, aș dori să ne oprim cu dezbaterea asupra ultimelor cifre și asupra contextului economic și politic în care ele sînt înregistrate. Trebuie să spunem din start că ne aflăm acum, din nou, într-o perioadă de „veselie“ economică, o perioadă postcriză, în care soarele în economia mondială se arată din nou. Oamenii și-au recăpătat optimismul și intrăm într-un nou ciclu economic, bazat pe economia fără limite a informaticii și comunicațiilor. Putem prevedea că acest nou ciclu economic va fi chiar mai puternic și mai intens decît cel precedent (1955-2007), iar cifrele de creștere înregistrate de economia mondială vor fi chiar mai spectaculoase. Ieșim din epoca petrolului, iar în condițiile ieftinirii sale, toate economiile lumii beneficiază de posibilitățile unei dezinflații benefice. Tot ceea ce sperăm este că acest nou ciclu să nu fie întrerupt de către un război planetar devastator. Din punct de vedere politic, nu stăm chiar atît de bine. Populismul politic își face din nou loc și entuziasmul economic pălește în fața norilor negri ce par a se aduna în zona politică. Par să fie din nou la modă izolaționismul și credința eronată că egoismul național poate construi ceva. Se construiesc din nou garduri și tot felul de alte împrejmuiri. Populiștii, fie europeni sau americani, nu știu o regulă de bază a relațiilor internaționale: acolo unde nu mai vorbește comerțul încep să vorbească armele. Pare a fi din nou la modă să fii rasist și să crezi în cea mai mare prostie inventată vreodată de om, care este rasismul. Situația seamănă izbitor de mult cu cea de după Primul Război Mondial. Același optimism economic dublat de un pericol politic pe care puțini l-au văzut și care s-a terminat odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Prosperitatea nu ne mai este de ajuns, devine plicticoasă și fără sens. Criza ne-a adus în situația de a pierde din solidaritatea dintre oameni și națiuni. Din această cauză avem tendința, din nou, de a nega lumea în care trăim, în căutarea a altceva, ghidați de utopii deja trăite sau pe care le inventăm acum. Marea Britanie este exemplul clasic despre cum egoismul național învinge generozitatea unei construcții împreună. Pentru că, de fapt, acesta este semnalul cel mai periculos transmis de către britanici, acela că ei pot și singuri și că egoismul național poate fi o politică și o strategie a viitorului. Aceste premise economice, de care vorbeam, sînt vulnerabile pentru că mediul politic extern este extrem de vulnerabil.
Pentru a opri populismul, de oriunde, este nevoie de noi politici legate de capital și de relația dintre banii bogaților și școala săracilor. Este nevoie de un nou spirit al capitalismului și spun asta fără a crede în utopiile socialiste (vezi Luc Boltanski, Ève Chiapello, Noul spirit al capitalismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2015). Între școala la care merge copilul omului sărac și profiturile multinaționalei din centrul orașului trebuie să fie o legătură clară. Impozitarea clară este obligatorie și optimizarea prin offshore-uri trebuie oprită. Marele pariu al viitorului este crearea printre oamenii săraci, dar mulți a sentimentului că banul poate fi și al lor și poate lucra (prin transparență și impozitare corectă) și în favoarea lor. Este vorba despre menținerea unei minime solidarități sociale, fără de care pericolele pot veni de oriunde. Altfel, drumul spre partidele populiste, antisistem, nu poate fi oprit. Ascensiunea lui Trump în America și ieșirea Marii Britanii din UE sînt doar două semne prevestitoare. Capitalismul a rezistat timpului prin imensul respect față de individ, dar și prin capacitatea uluitoare de a produce și de a difuza prosperitatea. Preocupările OECD (G20), dar și ale Comisiei Europene (vezi Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, „Un sistem de impozitare a întreprinderilor echitabil și eficient în UE: 5 domenii-cheie“, www.ec.europa.eu) pentru a pune ordine în comportamentul multinaționalelor, sînt de aplaudat. Acțiunile acestor companii, modul în care au înțeles să acționeze ca răspuns la criză este catalogat ca o vulnerabilitate a lumii capitaliste contemporane. Cu ocazia acestei crize prea mulți au suferit (mă refer aici la națiuni întregi) și au început chiar să-și piardă speranța, în timp ce alții și-au văzut liniștiți de „optimizarea“ veniturilor și profiturilor (pentru o dezbatere despre capitalism, viitorul său și problemele pe care le-a ridicat ultima criză, recomandăm, chiar dacă este o lucrare mai la „stînga“, pentru că este bine scrisă: Immanuel Wallerstein, Randall Collins, Michael Mann, Georgi Derluguian, Craig Calhoun, Are capitalismul un viitor?, Editura Comunicare.ro, București, 2015).
Revenind la dezbaterea despre economia noastră, spunem că cifrele acestei expansiuni sînt extrem de relative și ne pot minți. România poate crește nesustenabil (adică o creștere economică ce nu are legătură cu un nivel superior, durabil, de valorificare a factorilor de producție) cu 10%, iar Germania (dau un exemplu la întîmplare) să crească sustenabil sau durabil cu 2%. Creșterea economică a Germaniei este de preferat pentru că viteza sa de transmitere în nivelul de civilizație a poporului german este mult mai mare. Marea întrebare a României, la care nu am găsit încă răspuns, noi, românii, este cine pentru cine muncește. O economie bazată pe banii muncitorilor de dincolo, pe consum și pe cifrele de afaceri pozitive înregistrate de multinaționale nu este o economie care se dezvoltă durabil. Din această cauză nu putem discuta despre prosperitate în interiorul României. Sentimentul că pedalăm în gol este unul extrem de apăsător și descurajant. Muncim, dar nu se vede nimic în jurul nostru. Capitalul străin este în regulă, dar el trebuie dublat și de unul românesc destul de puternic, care să dea consistență economiei și societății. În funcție de politica pe care i-o aplici, multinaționala poate fi un excelent agent mobilizator al resurselor și economiei interne sau poate fi un agent al jafului. De fapt, prin politicile pe care le aplică, asemenea firme nu mai servesc interesele nici măcar ale statelor de proveniență. Capitalul străin este bun, dar este extrem de volatil; și cel din economia reală, ca să nu mai vorbim despre cel din zona financiară. Spitalele sînt tot mai proaste, iar învățămîntul din ce în ce mai slab. Nu avem bani de infrastructură, iar pe ăia pe care-i avem îi mai fură și hoții pe care îi votăm. Sigur, cînd vine vorba despre multinaționale, așa cum spuneam, nu milităm pentru izolarea economică a României, dar milităm pentru un regim fiscal mai strîns legat de profiturile acestor companii (vezi Marius Oncu, „EY: UE a adoptat o directivă privind impozitarea multinaționalelor. România ar putea încasa mai mulți bani de la companiile străine“, www.wall-stret.ro, 25 iulie 2016; sau Adelina Mihai, Experți KPMG: Multinaționalele vor fi obligate să-și revoluționeze modelul de business. Profiturile vor fi impozitate acolo unde au fost generate, iar România trebuie să și adapteze legislația“, www.zf.ro, 8 iunie, 2016). Se planifică astfel oprirea erodării bazei fiscale, mai ales pentru statele în curs de dezvoltare, cum este și România, iar multinaționalele să aibă un comportament corect față de statele unde obțin profituri. Personal aș prefera ca acest 6% să fie mult mai mic, dar să fie mult mai durabil. Din nou, cei de la BNR ne arată că știu economie și cunosc contextul economic în care se află România. Ei nu se entuziasmează și dau, pentru primul semestru al anului 2016 (pentru cifre am folosit „Tabloul macro la șase luni: economia crește susținut, dar nu creează atît de multe locuri de muncă“, Ziarul Financiar, marți 16 august, 2016) o apreciere foarte slabă, aproape inexistentă a leului, adică 0,08%. Moneda nu este mai puternică pentru că economia nu este mai puternică. Gîndirea lor este corectă. Nu poți aprecia moneda în baza unei creșteri economice volatile, fără să pierzi foarte mult cînd vine scadența, adică la prima criză. Creșterea economică de acum este volatilă pentru că baza sa este una volatilă. Deficitul balanței comerciale este în continuare mare (4,4 miliarde de euro, pentru primele șase luni din 2016); consumul înregistrează cea mai mare creștere (18%, în aceeași perioadă); producția industrială crește slab (1,3%); deficitul bugetar este în limite controlabile (0,5% din PIB).
Creștem sărăcind, aceasta este problema noastră. Creșterea noastră seamănă cu burta mare a unui copil subnutrit dintr-o țară africană. Atunci cînd eram copil nu înțelegeam cum comentatorii TV vorbeau despre foame și subnutriție cînd imaginile arătau niște copii cu burți atît de mari. Un medic, bun diagnostician, spune imediat că aceea este burta nesănătoasă a unui om bolnav. Chiar dacă nu este un medic, un economist bun se deosebește de unul prost tot prin capacitatea de diagnosticare. Tratamente știu să prescrie cei mai mulți. Iei pastila asta din șase în șase ore, timp de o săptămînă, și apoi vii la analize. Problema este cine pune diagnosticul. Avem o problemă: nu producem şi nu difuzăm prosperitate pentru noi, în interiorul României. Și de aici vine sentimentul general că sîntem pe un drum greșit. Una dintre marile iluzii trăite de către generația mea este aceea de a fi crezut că prin simpla trecere spre capitalism va începe în mod automat să curgă lapte și miere pe străzile patriei. Cînd nu s-a întîmplat așa, am început să fim mirați și ne-am pierdut naivitatea. Iată cum nici chiar creșterea economică nu înseamnă mereu prosperitate. Deci drumul pînă departe este unul lung și trebuie să învățăm a-l parcurge. Este bine, tocmai pentru că se întîmplă asta, să fim mai atenți la cifre și să nu ne lăsăm păcăliți. În România nu este difuzată prosperitate pentru că din România pleacă prea multă prosperitate. Peste 40% din PIB-ul despre care discutăm este produs de multinaționale și majoritatea nu raportează profituri sau transferă în afară profitul și nu plătesc impozit pe profit în România. Pariul este acela de a rezolva această problemă respectînd totodată calea libertății și angajamentele economice și politice ale țării cu lumea civilizată.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.
