De ce aţipesc oamenii în tren?

Pentru că trenul face un zgomot monoton? Sau poate pentru că trenul pleacă de dimineaţă şi ei s-au trezit prea devreme? Ori pur şi simplu pentru că ştiu drumul? Sînt pentru ultima variantă. Acum cîteva zile mă uitam la un film de companie - ştiţi genul, acea producţie în care şeful apare în faţa camerei şi zice nişte vorbe care încep cu "venind în întîmpinarea clienţilor" şi se termină cu "cel mai bun raport preţ-calitate". Rar găseşti un manager în vreo postură publică, la vreo tribună, care să nu creadă că lumea aşteaptă de la el să spună exact ce-a spus şi cel de dinainte şi fix ce va spune şi următorul. Genul ăsta de om este cel care dă aprobarea şi pentru comunicatele de presă de companie - pe care jurnaliştii trebuie să le traducă, la fel cum făceau acum 40 de ani presarii din Occident cu comunicatele Kremlinului. Ei s-au învăţat să citească printre rînduri, în căutarea unei urme de ştiri, alta decît două-trei cifre în care n-au de ales şi trebuie să creadă. Şi tot bieţii jurnalişti au ajuns nişte masochişti literari, care pigulesc într-un discurs de un sfert de oră două fraze care să poată fi citate şi citite. Cînd îi scoţi la o cafea, tot şefii ăştia te întreabă de ce nu vezi mai mult business în presa de la noi, în presa generalistă, fireşte. De ce nu se vorbeşte despre companii ca despre staruri, aşa cum se întîmplă în Occident? De ce jurnaliştii cer şpagă ca să scrie despre companii? OK, nu şpagă, ci fee. Frumos, pe factură. Şi de ce chiar şi cînd scriu, e ori un articol rău, ori unul tern? E simplu: pentru că în afară de advertising (care se adresează clientului final şi n-are de ales, trebuie să fie simpatic) comunicarea de companie e arta plictiselii. Spaima cea mare a celor care se ocupă cu ea e ca nu cumva să scape ceva interesant. Sau ceva care priveşte lucrurile - Doamne, fereşte! - din perspectiva clientului. Tocmai de aceea jurnalistul are şi el de ales între două atitudini: scrie ce-i spune şeful de companie sau ce aude de la cei care îl înjură. Calea de mijloc presupune efort şi timp de cercetare, şi tocmai luxul ăsta lipseşte jurnaliştilor de presă generalistă. De fapt, ce naiba e chestia asta, comunicare corporatistă? Înseamnă să spui povestea companiei şi a valorilor ei. Asta cu valorile e treabă grea, odată ce ele se găsesc îndeobşte în manualul de identitate - şi numai acolo. Iar povestea companiei e şi ea aia de adormit copiii: "Maria S.A. are mere. Merele sînt un produs iubit de public, şi toată lumea e fericită. End of story". Dar chiar şi într-o companie producătoare de mere poţi găsi lucruri interesante. Cei mai mulţi şefi de companie stau pe o mină de aur: datele despre vînzări, datele despre clienţi, din care se pot construi o mie de ştiri interesante. Cîte specii de viermi trăiesc în merele din piaţă? La ce oră cumpără oamenii prezervative? Cînd se dau pe net cei mai mulţi puştani şi cîte filme download-ează pe noapte? Cît de des se schimbă bucşele la maşini în Arad, în comparaţie cu Bucureşti (şi deci care e diferenţa de dotare cu gropi)? Sună neserios şi pe dinafara mesajului corporatist. Da. Şi exact asta vindem noi, presa. Lucruri care îi ţin atenţi pe oamenii care n-au un interes să te asculte. Iar managerii ăştia decedaţi, tîrîţi în limuzine de la un seminar la o întîlnire şi-apoi la un interviu, ar trebui să dea o fugă, cu cravatele lor impecabile şi cămăşile scrobite, la reanimarea discursului. Unde cineva să le spună, înainte de a aşeza masca de oxigen literar pe figură: "Nene, să fii viu înseamnă ca lumea să te caute la bere, nu la muzeu". Căutaţi pe net ultima prezentare a lui Steve Jobs, din ziua în care a lansat telefonul Apple. Şi îl veţi vedea pe Steve, care e şeful companiei şi întîmplător milionar din IT, îmbrăcat în helancă neagră şi blugi fără curea. Drept pentru care, îi mai trage din cînd în cînd, să nu-i cadă. E şi ăsta un mesaj, infinit mai credibil decît să spună, de la înălţimea costului Armani pe care şi-l poate permite: "sînt exact ca voi. Vă înţeleg!". Steve şi alţii ca el au pe mîini sîngele şefului de ieri. Şeful de ieri, acela care doar comunica, spre deosebire de cel de mîine, care convinge. Care ştie că nu e important să vorbeşti, ci să-i faci pe oameni să repete cuvintele tale. Care se teme, pînă la urmă, de uitare, nu de ridicol. Acolo e eroismul, la categoria şefi.