„De ce aș apăra așa ceva?”

Ultima oară cînd dezbaterile din Parlamentul României au provocat un interes autentic din partea unor sectoare largi de populație, instituția se numea Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, nu era chiar un parlament și se zbătea confuz să găsească un compromis între interesele fostei nomenclaturi comuniste și idealurile revoluției din 1989. Dezbaterile erau difuzate de televiziunea publică (singura disponibilă) și acelea sînt momentele în care s-a format opinia dominantă față de cea mai importantă dintre instituțiile democrației românești. Opinie care n-a fost niciodată favorabilă, iar în deceniile care s-au scurs de atunci s-a consolidat undeva pe liniile „niște oameni fără merite iau decizii pe care nu le înțeleg prea bine”. Adesea, în discursul public, termenul de „aleși” este folosit cu o nuanță ușor peiorativă sau sarcastică. 

Nu există un sondaj care să fi întrebat românii care e instituția publică pe care o disprețuiesc cel mai mult, însă dacă ar exista cu siguranță legislativul ar fi undeva pe primele locuri. 

România nu e neapărat specială din punctul ăsta de vedere. Aproape nicăieri în lume, parlamentele nu sînt în topul instituțiilor publice. Ar fi și dificil să fie – adunări ale căror rezultate depind de negocieri și compromisuri nu pot mulțumi plenar societăți a căror complexitate a depășit de mult faza maniheistă a existenței. 

Așteptările sînt așadar mici. Cu toate astea e foarte greu să nu observi un soi de degradare vecină cu căderea în derizoriu a dezbaterilor din „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. 

Faptul că un deputat poate amenința o colegă senatoare cu cuvintele „Te agresez sexual, scroafo!”, un alt deputat încearcă să își urecheze un coleg, alții se înjură aproape deschis pe holuri nu poate fi ignorat. Nu demult, un demnitar străin își anula discursul în fața deputaților și senatorilor români de teamă că va fi întrerupt și jignit de către membri ai auditoriului. Frecvența acestor incidente crește, iar dezbaterile pe chestiuni serioase cad în plan secund. 

Sigur, explicația simplă stă în calitatea oamenilor. Parlamentul României este dominat de la stînga la dreapta de oameni cu biografii neclare și cariere incerte. Dintre aceștia foarte puțini au convingeri reale, pe care le pot susține în public. Autonomia lor este, din acest motiv, limitată. Cei mai mulți dintre ei preferă să se ascundă după formule prefabricate sau să tacă pur și simplu patru ani de zile. Cei mai ambițioși înjură. 

Altă explicație stă în procesul de selecție intern al partidelor. Dar asta e o temă pentru altă zi. 

Am stat să mă gîndesc dacă e bine să reproduc citatul amintit mai sus. Mi-am dat seama că dacă l-aș parafraza sau aș înlocui apelativul jignitor cu niște puncte n-aș face decît să contribui la piesa de teatru a cărei teză e că astfel de incidente sînt izolate, trecute cu vederea. Dacă exprimarea respectivă deranjează, atunci trebuie făcut ceva. Dacă nu deranjează, reproducerea ei nu e greșită. Mai devreme sau mai tîrziu trebuie privite direct aceste situații și luată o decizie. Acesta e noul normal? 

În treacăt fie spus, amenințarea deputatului are ceva bizar în ea. În vorbirea curentă, din spatele blocului, nimeni nu spune nimănui „te agresez sexual”. Omul nu se ferește să o jignească pe doamna („scroafă”), dar se ferește de predicat.  E cumva jenat și exprimarea arată un soi de premeditare prost calculată. Amenințarea (gravă, indiferent de formulare) e acolo, dar în același timp mascată într-o exprimare formală care o duce oarecum în ridicol. 

Cine „să facă ceva”? Răspunsul e simplu: conducerea Parlamentului. L-am auzit pe Alfred Simonis, președintele interimar al Camerei Deputaților, rostogolind toate cuvintele necesare în astfel de contexte, dar micul său speech nu a fost urmat de nici o acțiune. La Senat, dl Ciucă nu pare să capabil să înțeleagă că patronează placid asupra unei instituții care putrezește lent cu fiecare ședință în care regulamentele sau bunul-simț sînt călcate în picioare. Din meschinărie, calcul politic sau indolență, toate aceste incidente sînt ignorate. În apărarea celor doi și a Birourilor Permanente pe care le conduc se poate invoca și lipsa de precedente în care membrii Parlamentului să fie sancționați drastic pentru derapaje grave. Dar o astfel de apărare nu face decît să sublinieze ce anvergură mică au cei doi. 

Și mai arată un lucru – faptul că funcțiile pe care le dețin nu sînt direct dependente de performanțele lor în scaunele respective. Un politician care ține cont de opinia publică sau e ghidat de o busolă morală ar fi intervenit ferm. Din respect pentru instituție și din respect de sine. 

Sigur, felul în care își gestionează membrii Birourilor Permanente carierele politice nu e relevant pentru multă lume. Relevantă este însă deriva Parlamentului național în vremuri suficient de tulburi cît să fie nevoie de un pic de leadership. 

Înjurăturile sau amenințările nu vor dărîma o întreagă arhitectură instituțională, dar dacă vreodată se va pune serios problema unei amenințări grave și iminente la adresa democrației românești, vor fi destui care se vor întreba: „De ce aș apăra așa ceva?”.