De ce am ratat Centenarul
Modul în care România și-a sărbătorit centenarul, pot să o spun acuma, că a trecut, îmi aduce aminte de o vorbă a lui Emil Cioran: singurul lucru care ne reușește pe deplin este eșecul.
Nu vreau să spun că nu am avem și realizări de raportat. Avem, doar că nu-s depline. Ca parada militară de 1 Decembrie: foarte reușită, doar că nu total reușită pentru că n-au mai ajuns F-urile. Vă amintiți, chestia bizară a pistei înghețate… Reușitele noastre nu sînt niciodată fructificări maximale ale unei șanse, ci doar aproximări într-o oarecare proporție ale binelui care ar fi putut să fie. În privința eșecurilor, însă, nu ratăm deloc. Cînd e vorba să dăm greș, nu lăsăm loc de dubiu – reușim deplin.
Sărbătorirea Centenarului, pentru care Guvernul a numit un ministru și președintele a numit un consilier prezidențial încă de acum cîțiva ani, a fost un rateu de zile mari. Pe măsură, aș spune cu tristă ironie. Poate că ăsta este destinul istoric – ironic! – al celei mai mari zile din istoria noastră modernă: să nu poată fi niciodată sărbătorită cum merită. Semn că urmașii nu se pot adecva nici măcar în festivitate la anvergura acelei „clipe astrale“, cum i-ar spune Stefan Zweig. 1 Decembrie 1918 nu a putut fi sărbătorit cum se cuvenea la nici un jubileu important: la 50 de ani erau la putere comuniștii, la 100 de ani erau la putere incompetenții cleptomani; vom muri și vom vedea ce va fi la un veac și jumătate, dar după cum simt că merge treaba, tare mă tem că va fi, iarăși, un rateu. Care, desigur, ne va reuși deplin.
După ce constatăm că pur și simplu n am fost în stare să organizăm sărbătorirea Centenarului național, se cuvine măcar să ne întrebăm: de ce? Să fi fost de vină binecunoscuta noastră impotență administrativă? Sau să fi fost ceva mai profund – cum ar fi o pierdere a interesului contemporan pentru propria identitate națională? Pînă la urmă, poate că n am reușit să facem o sărbătorire cum se cuvine pentru că nu simțim că am avea ceva important de sărbătorit. Poate că elementul românesc al identității noastre a trecut, și el, de la „tare“ la „moale“. Să mă explic.
Cînd vine vorba despre identitate, fie ea individuală sau de grup, cred că avem de-a face cu două tipuri de elemente care o alcătuiesc. Unele sînt „tari“, inconturnabile, implacabile, imuabile: precum numele părinților, numele tău, rasa, locul de naștere, data nașterii, sexul, naționalitatea. Altele sînt „moi“, modificabile, rectificabile la latitudinea ta sau a împrejurărilor, precum domiciliul, locul de muncă, profesiunea, apartenența politică, cetățenia. Observația mea este că o consecință directă a procesului de liberalizare a societății echivalează cu creșterea elementelor „moi“, în dauna elementelor „tari“, în cadrul sumei identitare. Mai precis, liberalizarea societății înseamnă că elemente „tari“ ale identității oamenilor devin „moi“. Iar acest trend ar duce la concluzia că societatea la maximum liberalizată este aceea în care identitatea individuală va fi compusă exclusiv din elemente „moi“, adică din date tranzacționabile, oricînd șanjabile. Gîndiți-vă că, acum 500 de ani, profesia era pentru oricine un element identitar tare, mai ales consacrată prin apartenența la o breaslă. Deveneai fierar, fierar rămîneai, deveneai măcelar, măcelar rămîneai, deveneai tîmplar, tîmplar rămîneai. Și astăzi vedem în cimitirele vechi că pe cruce, pe lîngă nume și anii traiului, este scrisă adesea meseria decedatului. Iar crucile de mormînt erau făcute să stea acolo pînă la a doua venire.
Pe măsură ce economia s-a sofisticat, piața s-a diversificat și oamenii au început tot mai mult să circule, acest element odinioară tare al identității s-a muiat de tot. O lume liberalizată presupune o economie similară, iar flexibilitatea ocupațiunii forței de muncă este parte naturală a unui asemenea model economic. Azi poți fi ziarist, mîine avocat, poimîine antreprenor de pompe funebre și, în timpul liber, să fii șofer la Uber.
Acum 300 de ani, încă starea civilă era un element tare: te însurai o dată pentru totdeauna și doar moartea soțului te putea readuce la starea de necăsătorit. Acum, nu doar că ne căsătorim și divorțăm cum și cînd vrem, cu iuțeala gîndului și zero formalități. Astăzi, a fi căsătorit sau necăsătorit este atît de neimportant, încît statutul marital nu mai ține deloc de identitate, ci direct de mondenitate. În vremea CNP-ului nu mai contează dacă ești căsătorit sau necăsătorit – asta e important doar pe Facebook, pentru abordajul „în privat“.
Gîndiți-vă că, acum 100 de ani, sexul era un element tare al identității. Erai de gen masculin sau feminin fără dubii și pentru totdeauna. Astăzi, din ce în ce mai mult, sexul devine o opțiune. Nu mai are importanță că te naști băiat sau fată – deja sînt țări, precum Germania și Australia, în care nu se mai completează nimic în certificatul de naștere la rubrica „sex“ pentru că nou-născutul trebuie să se bucure în viața lui de dreptul de a alege ce vrea să fie. Și tehnologia este la îndemînă, gata să slujească opțiunii lui.
Exemplele mele vor să arate că o grămadă de elemente identitare trec din lista elementelor „tari“, cum le-am numit eu, în lista elementelor „moi“, pe măsură ce lumea devine mai liberală. Dimpotrivă, nu pot găsi nici măcar un singur element care să fi fost pe lista elementelor „moi“ acum un timp și să fi ajuns, recent, pe lista „tare“. Trend-ul îmi pare dramatic de univoc.
Dar nu vă este greu să sesizați că, în general, trăim într-o lume care favorizează identitățile alese: nu mai ești ceea ce ești, ci ceea ce vrei tu, în momentul respectiv, să fii. De aceea are atîta succes identitatea virtuală. Te duci pe Facebook și îți construiești un profil exact așa cum vrei tu, iar regula jocului este că toți ceilalți te iau drept cel care le spui tu că ești. Pui o poză, îți dai un nume, scrii o biografie oarecare – nu contează dacă e ceva adevărat sau nu. Din momentul în care le-ai lansat în spațiul virtual, pentru toți ceilalți tu ești cel care ai anunțat că ești. Și cu banalul e-mail e la fel. Înainte de @ pui ce nume vrei, iar după @ totul e atît de impersonal încît n-ai nici o șansă să-ți dai seama clar de unde vine adresa. De fapt, ea vine de nicăieri și tocmai de aceea e comodă și preferabilă. Cu poșta clasică nu merge așa – cînd vine o scrisoare recomandată, trebuie să fie pe numele tău real, din acte, ca să ți-o dea poștașul. Iar dacă nu e recomandată, măcar adresa ta poștală, identificabilă pe harta acestei lumi, trebuie să existe pe plic. În lumea e-mail-urilor, nici vorbă. Îți ridici corespondența sub ce nume vrei, de la ce computer vrei. Și exemplele mele pot continua. Pe scurt, trăim într-o lume în care nu mai sîntem ce sîntem, ci sîntem ce vrem. Așadar, nu mai există obligații care vin la pachet cu o identitate dată, ci doar beneficii și „fun“ ce vin la pachet cu o identitatea mereu aleasă.
Iar legătura dintre Centenarul ratat și identitatea tot mai „moale“ nu este greu de făcut.
