D'ale publicului

În general, publicul românesc de teatru, operă, concert clasic ori balet are două trăsături fundamentale: nu e punctual şi aplaudă în picioare, cu ovaţii, întotdeauna. Lipsa de punctualitate dovedeşte (e cazul să explic de ce?) o crasă lipsă de respect faţă de toată lumea. Ceilalţi spectatori, dar şi artiştii sînt evident incomodaţi, dacă nu de-a dreptul deranjaţi, de cei foarte mulţi care afluiesc în sală la minute bune după începerea reprezentaţiei şi îşi caută locurile, folosind diverse surse de iluminat din dotarea personală, cu o evidentă preferinţă pentru lumina verzuie a ecranului telefonului mobil. Mai mereu, pe locul întîrziatului e altcineva aşezat, care va ceda locul doar după explicaţii. Săptămîna trecută, la o reprezentaţie de la sala "Amfiteatru" a Naţionalului, chiar şi la 30 de minute de la ora de începere anunţată pe afiş, spectatori întîrziaţi şi-au căutat şi găsit locurile în sală, cu toată recuzita de zgomote adiacentă - foşneli, şoapte apăsate, manevrări de fotolii, şiruri întregi de spectatori ridicate în picioare cînd întîrziatul intră pe rînd, dar şi cînd uzurpatorul iese etc. Politica oricărui mare teatru al lumii este aceea că, după ce cortina s-a ridicat sau, maximum, la 5 minute după aceea, oricine vine este poftit să aştepte pauza în foaier. La noi însă, dreptul de a te aşeza pare imprescriptibil. Dar despre lipsa de punctualitate s-a tot vorbit aici, la Porţile Orientului, însă frenezia cu care se aplaudă orice este o trăsătură mai nouă a publicului nostru şi - cred eu - e semn că ceva grav, mai grav decît lipsa de punctualitate, se petrece cu noi. La finalul oricărei reprezentaţii, independent de calitatea celor petrecute pe scenă, publicul nostru apaludă în picioare, ovaţionează, mimează frenetic plăcerea estetică maximă, cu larmă şi urale. Am văzut, recent, o producţie teatrală la Naţional care nu merita doar firave aplauze de curtoazie - sala era în delir. La Operă, se strigă "Bravo!" unor bieţi cîntăreţi la limita penibilului, de parcă asistăm, de fiecare dată, la acea seară istorică din 1972 de la "Metropolitan Opera" din New York, cînd tînărul Pavarotti a făcut impecabil pe fiecare din cei 9 do din aria lui Tonio, în Fiica Regimentului de Donizetti.* Cînd eram mic - îmi amintesc bine -, primele mele experienţe de spectator de operă sau de concert simfonic însemnau şi deprinderea codului aplauzelor. Nu mama, nu tata, ci sala întreagă mă învăţa două lucruri esenţiale pentru orice spectator: cînd se aplaudă şi cum se aplaudă. Regulile deprinse de mine acum cîteva (totuşi, puţine) decenii nu mai valorează acum doi bani. La Ateneu sau la Sala Radio, aplauzele între mişcările concertelor simfonice au devenit tot mai frecvente. La Operă, nu se mai aşteaptă finalul ariei, ci se aplaudă oricînd solistul respiră mai lung şi lumea crede că s-a terminat. Faptul că publicul nostru aplaudă vraişte, şi numai într-un fel triumfal, mă năuceşte. Adesea, mă jenează chiar. Lumea a uitat că aplauzele în picioare sînt rezervate doar marilor succese, iar aplauzele în picioare cu ovaţii se acordă doar momentelor unice. Publicul românesc a devenit un grup de nuntaşi - orice li se serveşte e foarte bine primit în numele unei bune dispoziţii generale. Cum lipsa reperului şi a justei măsuri e un handicap general al lumii româneşti, nu ar trebui să fiu mirat că nu mai există spirit critic şi, mai grav, că nu se mai utilizează criterii. Merită totuşi să explorăm posibilele explicaţii ale entuziasmului fără motiv care cuprinde pe român la finalul oricărei piese de teatru sau oricărei reprezentaţii de operă. Pe de o parte, sînt deceniile de aplauze frenetice care sună şi acum în urechi celor care, ca mine, le-au trăit. La congrese sau la şedinţe de partid festive, se aplauda oricînd, continuu, mereu în picioare, cu scandări. Se ovaţiona orice platitudine rostită pe podium şi se aplauda, muncitoreşte, fără nici o noimă, de multe ori, de cîte trei ori în timpul aceleiaşi fraze. Ştiu bine că existau aplaudaci la capul rîndului şi că toată asistenţa era ţinută să îi urmeze. Dar acum, la Operă sau la Teatru, nu mai sînt aplaudaci. Nimeni nu te mai obligă să te ridici în picioare şi să vocalizezi pe propriile aplauze. Insistenţa aplaudacilor de atunci a produs un fel de reflex Pavlov şi, de cîte ori palmele se ating, genoflexiunea se declanşează şi gîtul de deblochează. A doua explicaţie ar fi că publicul nu mai este educat să fie public. E ipocrit sau de-a dreptul neinstruit. În ambele situaţii, el este otrăvitor pentru artist care, pe bună dreptate, îşi apreciază prestaţia (mai ales) după reacţia publicului. În orice se exprimă pe o scenă, fie că e politică sau sport sau artă, oamenii văd ceva extraordinar şi reacţionează, pradă unei năuceli voioase şi candide, în consecinţă. Acum vreo 30 de ani, cînd dintr-un motiv oarecare au dispărut elefanţii dintr-un parc naţional african, administratorii au decis să importe pachiderme. Astfel, urmînd o logică evidentă, au fost cumpăraţi numai elefanţi tineri, ca să crească şi să se obişnuiască cu locul; e normal să dai banii pe ceva care are o mult mai lungă perspectivă. Aduşi în noul habitat, elefanţii tineri s-au dovedit a fi un dezastru: violenţi, complet nebuni, atacau şi devastau totul în cale, nestăpîniţi, parcă posedaţi de un duh rău. Atunci, zoologii au atras atenţia administratorilor că, într-o comunitate precum cea a elefanţilor, cei bătrîni disciplinează pe cei tineri, îi ţin sub control, le temperează excesele exercitînd asupra lor o pedagogie subtilă. Astfel, importînd doar exemplare tinere, administratorii au rupt un ciclu natural de educare şi ceea ce a rezultat nu a fost o familie de elefanţi, ci o hoardă smintită de zurbagii care cîntăresc, fiecare, cîteva tone. De atunci, toată lumea ştie că elefanţii tineri se importă numai cu familia şi că, dacă vrei exemplare tinere şi viguroase, trebuie să aduci şi bătrînii care îi educă. În sălile noastre, pline acum de tineri, lipsesc elefanţii în vîrstă, care impun "hoardei" temeiuri, criterii şi coduri. E drept, şi "hoarda" de azi nu e prea receptivă. ________________ * Aria "Ah! mes amis, quel jour de f