D'ale jurnalului
* "Lobby" - în englezeşte - înseamnă "hol de intrare". În sens figurat, înseamnă o acţiune de influenţare a unei autorităţi în direcţia unor interese legitime. În România, este, deopotrivă, numele unei obsesii naţionale şi al unei frustrări imense. Obsesia este că totul, dar absolut totul se face cu lobby. Sau, mai exact, se rezolvă cu lobby . Dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană, e nevoie de lobby şi doar aşa, ca să susţinem lobby-ul, de reforme decomunizante. Dacă vrem să îl vedem pe Cristi Puiu la Oscar, e chestie de lobby şi nu prea contează dacă filmul lui place celor 5.000 de americani care votează premiile. Vrei să vină turiştii în România, e nevoie mai mare de lobby decît de hoteluri, şosele şi aeroporturi. Obsesia că dacă lobby nu e, nimic nu e are o consecinţă logică firească: dacă ai lobby, nu mai contează nimic. Şi aşa apare marea frustrare românească - "noi nu avem lobby" - şi fraza rataţilor - "dacă am avea noi lobby, ce departe am fi!". Pentru că lobby-ul e privit ca o întreprindere dubioasă, frustrarea se traduce aşa: noi sîntem cinstiţi, nu umblăm cu şmecherii, sîntem proşti de cinstiţi. Într-o ţară care practică şpaga, pila şi vrăjeala cu firescul unei rutine, asta e ipocrizia supremă. (Recitesc această notă de jurnal şi nu-mi pot reprima senzaţia că parcă ar fi fost scrisă de Petre Pandrea.) * Un personaj dintr-o piesă de Ionesco: "Mi-am pierdut viaţa tot încercînd să o fac să se schimbe". Găsesc, aici, sursa ultimă a angoasei. Ce om lucid ar putea spune altceva despre viaţa lui? * Văd un documentar remarcabil despre Ioan Paul al II-lea şi lupta lui pentru eliberarea Poloniei natale de sub comunism. Imagini emoţionante şi grăitoare. În 1981, Jaruzelski impune legea marţială în Polonia. Liderii "Solidarităţii" sînt arestaţi şi sindicatul interzis. În 1983, ca să arate că Polonia este pe drumul cel bun şi că legea marţială a liniştit ţara, Jaruzelski acceptă vizita papei Ioan Paul al II-lea, cu o condiţie: să nu rostească niciodată numele sindicatului "Solidaritatea". Papa acceptă şi vine în Polonia. La aeroport, imediat după sosire, papa ţine o scurtă alocuţiune în care spune "mă rog pentru toţi cei aflaţi în închisori şi le cer scuze că nu-i pot vizita, aşa cum aş vrea". Liderii comunişti, strînşi la aeroport pentru întîmpinarea Suveranului Pontif, încremenesc. La întîlnirea oficială cu Jaruzelski, îl vedem pe dictatorul polonez pierdut, speriat ca un şcolar înţepenit în faţa dirigentului. Papa e calm, îl priveşte egal, îşi freacă încet bărbia cu mîna şi ascultă cu răbdare un discurs pe care, din spatele ochelarilor săi fumurii, Jaruzelski îl citeşte cu gura uscată. Peste ani, Jaruzelski va spune că i s-au tăiat genunchii de emoţie cînd s-a trezit faţă în faţă cu papa. Apoi, imagini de la slujba în aer liber - sute de mii de oameni. În mulţime, apar steagurile şi însemnele "Solidarităţii". Papa vorbeşte fără să pomenească de sindicat, dar pronunţă de zeci de ori, intenţionat de exagerat, cuvîntul "solidaritate", ca substantiv comun. Oamenii înţeleg şi aclamă frenetic ridicînd două degete în sus: "Victorie". Numai un naiv nu vede că regimul se clatină serios. Apoi papa îi spune lui Jaruzelski că nu pleacă pînă nu îl vede pe Walesa, arestat la domiciliu. Întîlnirea e secretă şi are loc într-o staţiune montană, unde Walesa este adus cu un elicopter militar. Camera în care cei doi se văd este, bineînţeles, plină de microfoane. Amîndoi ştiu asta şi totuşi Walesa îi spune papei: "Legea marţială e ultimul cui în coşciugul comunismului. Sînt terminaţi!". Papa îl binecuvîntează. * Sînt bolnav. Mă mişc greu, simt durerea. Mă consolează ideea că durerea trupească, odată tratată, trece. Cînd se termină, se termină şi gata. C.S. Lewis, în textele sale despre durere, o şi numeşte "durere aseptică", în sensul că nu infectează mai departe, nu se propagă, nu se cronicizează, aşa cum se întîmplă cu durerile sufleteşti, cu angoasa, cu anxietatea, cu erorile morale. Mai mult, după ce se termină, face loc unei bucurii juvenile, solare, unei energii primăvăratice. Cît de bine ne prind cărţile! De cîte ori mă doare, Marc Aureliu şi Lewis sînt cele mai bune tratamente pentru mine. * Aud că Francis Coppola filmează în România un film după nuvela Tinereţe fără tinereţe de Mircea Eliade. O recitesc şi îl regăsesc pe Mircea Eliade ca prozator. Nu am mai citit proză eliadescă de cel puţin 10 ani, cînd lectura Nopţilor de Sînziene m-a dezamăgit. Am păstrat totuşi amintirea unui prozator seducător. În adolescenţă, Maitreyi mă entuziasmase, dar şi Nopţi la Serampore sau Secretul doctorului Honigberger . Acum amintirea s-a cicatrizat. Găsesc nuvela didactică, scrisă tern, prea explicit pentru o literatură a misterului, deşi acţiunea e alertă şi finalul, uşor tezist, e de două ori imprevizibil. Mi-am promis să nu mai citesc niciodată prozele lui Eliade. Refuz gustului meu literar, care se schimbă fatalmente, dreptul de a altera admiraţia pe care un autor mi-a cîştigat-o la un moment dat. Am decis să nu distrug amintirile frumoase ale tinereţii mele de cititor. Alături de Eliade, pun pe Camil Petrescu şi pe Gib I. Mihăescu. Am o amintire frumoasă a lecturii lor şi nu face să o stric cu o recitire matură.
