Cuvinte care construiesc ficțiuni
Cînd eram copil, nu mă gîndeam prea tare că voi deveni profesor. Și, cu atît mai puțin, că voi ajunge să scriu literatură, ca să nu am aroganța de a mă numi scriitor, chiar dacă alături de semnătura mea apare acest cuvînt, pe care îl accept cu sfială mai degrabă. Ce mă gîndeam că voi deveni?
Una dintre opțiuni a fost medicina și cred că, dacă aș fi depus efortul necesar spre a trece de chinul disciplinelor realiste obligatorii, aș fi fost un medic bun. Mă vedeam lejer în ipostază de chirurg, simțeam atracție în această direcție și la Palatul Copiilor, pe atunci al Pionierilor, mă înscrisesem la ceva cursuri de biologie, unde eram fascinat de disecțiile demonstrative ale profesorului. Ba chiar s-a întîmplat ulterior, după aventura unui an de teologie pastorală, de unde am fost nevoit să mă retrag, pentru că mi s-a spus că nu am vocație, să fac timp de un an și o școală de asistenți medicali, unde îmi plăcea destul de mult, dar am renunțat pentru că nu o puteam duce în paralel cu Literele.
O altă opțiune ar fi putut fi arta plastică, am fost pasionat și de pictură, iar o vreme, prin ultimii doi ani de liceu, ba chiar și după aceea, mă mai jucam cu pensulele, aveam și prieteni din branșă. Dar era un domeniu pe care îl descoperisem oarecum prea tîrziu pentru a mai merge la facultatea de profil, căci îmi lipsea experiența necesară.
M-aș fi putut face, cu siguranță, psiholog. Am avut și în această direcție o încercare, în perioada de după experiența eșuată cu teologia pastorală, vreo cîteva luni am tocit manualul de psihologie, pentru a da la facultatea de profil. Nu s-a întîmplat în cele din urmă, dar a redevenit o pasiune a mea în ultimii ani și, de-a lungul timpului, pînă în ziua de astăzi, mulți prieteni sau amici mi-au spus că aș fi putut alege o carieră de psihoterapeut, în urma dialogurilor prin care am încercat să îi sprijin în diverse contexte.
Singura dată cînd mi s-a spus că nu am vocație a fost, cum aminteam mai sus, cînd am fost persuadat de conducerea facultății de teologie pastorală să mă retrag. Și, cu siguranță, aveau dreptate, căci acolo nu aveam vocație. Asta neînsemnînd că mi-am pierdut timpul sau că neg preocuparea pentru spiritualitate. Da, acolo nu aveam vocație, și înclin să cred că este unul dintre domeniile în care vocația chiar contează. Chit că nu toți preoții o au, dar asta este altă poveste.
Ce vreau să spun, de fapt, încotro mă îndrept? Există, în raport cu sistemul de învățămînt și în raport cu educația în general, niște credințe idilice și oarecum contraproductive, cred eu, destul de vetuste, pe de altă parte, și prăfuite. Nu este pentru prima dată cînd scriu despre asta. La ce mă refer? La concepția despre dascălul de vocație. Și mi se cam strepezesc dinții cînd scriu aceste cuvinte alăturate, căci fiecare dintre ele în parte mă zgîrie în urechi.
Mai întîi, dascălul. Termen care are primul sens de învățător, abia prin extensie însemnînd și profesor, contaminat, în trecut, și cu conotații ale celuilalt sens, de cîntăreț la biserică, diac, cantor. În vremuri vechi, dăscălia era, desigur, o preocupare gestionată în context organizatoric ecleziastic, toată lumea știe. Dar trecînd dincolo de idilismul domnului Trandafir sau de patetismul Dăscăliței lui Octavian Goga, avem, astăzi, un termen care definește o profesie și acesta este profesor. Un cuvînt curat și corect, lipsit de încărcătura semantică a idilismului sau patetismului, care indică o formație profesională specifică și o fișă a postului.
Dar atunci cînd cineva vrea să atingă o coardă sensibilă, proiectează imaginea acestei profesii într-o mitologie cu halou serafic. Și este aici prezent celălalt concept, vocația. Profesorul trebuie să aibă vocație, el este un chemat, un ales. Iar pentru că această vocație exercită asupra sa o atracție de nestăpînit, dascălul se ridică deasupra celor lumești sau se așteaptă să se ridice, indiferent de greul pe care îl are în față. Își duce misiunea cu sfințenie la capăt, neabătut în drumul său, al luminării tinerelor generații.
Mă întorc la cele pe care le-aș fi putut eu face în viață. Nu s-au întîmplat, în schimb s-a întîmplat să ajung profesor, s-a întîmplat să scriu multicel în acest profil profesional, pînă la nivel de manuale școlare, s-a întîmplat să scriu și literatură. Conjuncturi ale vieții și apoi descoperiri treptate m-au adus spre aceste realizări. În schimb, mă feresc să afirm că mă situez într-o vocație și în nici un caz nu mă consider dascăl. Mă consider un om care și-a descoperit niște pasiuni din care a făcut, treptat, scopuri ale vieții sale.
În ansamblul său, corpul profesoral românesc numără sute de mii de profesori. Statistic vorbind, să ne așteptăm ca acest număr enorm de oameni să fie mînați de o vocație a dăscăliei este cel puțin naiv. Profesorul trebuie, desigur, să aibă niște abilități și niște competențe. Trebuie, cu siguranță, să aibă niște înclinații specifice. Să-i placă să lucreze cu oameni și mai cu seamă cu copii. Să poată gestiona grupuri mari de elevi. Să îi placă să împărtășească ceea ce știe. Dar majoritatea competențelor pe care un profesor trebuie să le dețină se pot asimila, se pot învăța. Un profesor, în opinia mea, pentru a fi bun, trebuie să aibă dorința de a-și face meseria cît mai bine. Or, asta nu înseamnă altceva decît respectarea principiilor deontologice și profesionale prevăzute în fișa postului și în tratatele de pedagogie, de metodică, respectiv în documentele normative. M-aș simți într-o lume reală, dar onestă, nu mitizată și idilică, atunci cînd nu vocație am cere dascălilor, ci competență și responsabilitate am cere profesorilor, conștientizînd că la rîndul lor au drepturi și nevoi care să îi situeze în societate pe o poziție onorabilă, căci piedestalul ficțional idilic nu le ține de foame și nu le asigură respect.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
