Curriculum vitae

Ușurința cu care vorbitorii români au adoptat, după 1989, abrevierea CV cu pronunția după engleză (sivi), folosind-o curent ca substantiv neutru, ar putea sugera ideea că sintagma latină curriculum vitae (devenită substantiv invariabil) nu circula în perioada anterioară. Dacă forma latină ar fi fost deja un cuvînt de uz curent, probabil că abrevierea s-ar fi raportat la ea și ar fi fost pronunțată după normele locale (cum se întîmplă, de altfel, în cazul altor limbi). Dicționarele generale înregistrează foarte tîrziu sintagma latinească, întărind astfel impresia că aceasta ar fi intrat recent în română. Informațiile asupra primei atestări suferă de aceeași întîrziere: Micul dicționar academic (MDA, 2010) notează apariția formei curriculum vitae de abia spre sfîrșitul secolului al XX-lea, trimițînd la ediția a treia a Dicţionarului de neologismeal lui Florin Marcu și Constant Maneca, din 1978.

De fapt, sintagma curriculum vitae circula de mult în texte românești, dar apariția ei era limitată la texte juridic-administrative sau aparținînd unor domenii restrînse ale vieții culturale. În Transilvania, cel puțin, formula era deja folosită la jumătatea secolului al XIX-lea, așa cum o dovedește prezența sa în presa vremii. De exemplu, în Gazeta Transilvaniei, în 1866, se explică ce îndatoriri aveau docenții privați, în temeiul unui decret ministerial din 19 decembrie 1848. Aceștia trebuiau „să-și împărtășească așa-zisul Curriculum vitae, adică descrierea vieții, biografia”. Un sonet satiric al lui Coșbuc, publicat în 1891 în Constituționalul, purta titlul „Curriculum vitae“. În Dicționarul de citate și locuțiuni străine al lui B. Marian (carte reeditată de multe ori), sintagma era tradusă prin „cariera vieței” și explicată ca „totalul indicațiilor privitoare la starea civilă și situația unui candidat, student etc.” (ediția a II-a, 1916). Forma continuă să fie folosită în perioada interbelică. De exemplu, în revista Însemnări ieșene (1939, nr. 9) este publicat un text al medicului și scriitorului I.I. Mironescu, cu titlul „Curriculum vitae“ („Drumul vieții mele“). 

În perioada comunistă, formula latinească s-a folosit mai puțin. Pentru angajări, termenul oficial al textului care trecea în revistă activitatea unei persoane era autobiografia. De exemplu, pentru un concurs de posturi didactice în învățămîntul superior, Institutul Politehnic București publica în 1973, în ziarul Informația Bucureștiului, lista actelor necesare: pe lîngă copii ale diplomelor, se cereau „Memoriul de activitate didactică, științifică, tehnică în producție și socială”, „Lista lucrărilor publicate sau în curs de publicare”, „Caracterizarea activității profesionale și sociale, eliberată de instituția unde candidatul își are funcția de bază”, precum și „Autobiografia”. Aceasta din urmă era un text narativ, redactat la persoana I și care putea sau trebuia să conțină și alte informații, relevante pentru „dosarul de cadre”, mai greu de imaginat azi de către tinerii care completează CV-uri. Într-o piesă de teatru din epocă, cineva este interpelat în legătură cu un unchi fost moșier, iar reproșul se amestecă cu amenințarea: „Ai declarat asta în autobiografie?”  (Ion Băieșu, Alibi, în Teatrul, 1978, nr. 4).

Presa deceniilor trecute oferă totuși unele surprize. În revista Viața economică din 1973, un articol intitulat „Știți să redactați un curriculum vitae?“ cuprindea recomandări cît se poate de actuale și de pertinente („Să fie ușor de înțeles”, „Să fie un rezumat fidel al experienței dv.”, „Nu ajungeți cu detaliile pînă la clasele primare, ele nu oferă nici un interes” etc.). Doar referirile la cadrul economic al vremii („conducerea unității”, „rezultatele întreprinderii”) diferențiază acest text de unul care ar putea fi publicat și astăzi.

Revenind la dicționarele noastre, e clar că acestea ar trebui să înregistreze atestări mai vechi ale cuvîntului – și mai ales să revizuiască definițiile. Dacă în DEX descrierea conținutului unui curriculum vitae este destul de corectă – „scurtă autobiografie (scrisă) care cuprinde date referitoare la studii, pregătirea profesională, carieră și situația familială” –, în Micul dicționar academic, care pare să preia definiția lui B. Marian, de la începutul secolului al XX-lea, se alege ca exemplificare o componentă lipsită de importanță și chiar controversată: „biografie scurtă cuprinzînd toate indicațiile privitoare la starea civilă, la situația etc. unui candidat”.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).