Curcubeul

Probabil că după alegerile din 22 aprilie, Parlamentul sud-african l-ar fi ales oricum pe Jacob Zuma preşedinte, dar sprijinul acordat în ultimul moment de Nelson Mandela, primul şi legendarul preşedinte al ţării, i-a întărit în mod substanţial poziţia. Prezent alături de el la un miting electoral, la cei 90 de ani ai săi, fără să scoată un cuvînt, Mandela şi-a pus propria aură pe balanţa unor contestări cu argumente destul de solide. Printre ţările vecine, unde loviturile de stat ţin loc de alegeri şi victoria din războaiele civile asigură alternanţa la putere, evoluţia politică din Africa de Sud pare a dovedi că haosul nu e în destinul acestui continent. După decenii de apartheid, în care minoritatea albă şi-a impus prin violenţă, în pofida sancţiunilor internaţionale, voinţa, obiceiurile şi privilegiile, tranziţia spre structuri democratice s-a produs în mod paşnic şi momentul 1984 rămîne probabil unul dintre cele mai luminoase din istoria omenirii: după 27 de ani de temniţă, Nelson Mandela, liderul mişcării anti-apartheid, ales preşedinte, dansa un dans tradiţional, în faţa Parlamentului unde majoritatea neagră urma să-şi ocupe locul. Nu toată lumea examina în linişte perspectivele: evenimentele din Zimbabwe (fosta Rhodesie) nu prea inspirau optimism fermierilor albi. "Naţiunea cu toate culorile curcubeului" " cum i-a plăcut lui Nelson Mandela să o definească " şi-a mai pierdut din componente: 800.000 de albi au părăsit ţara, politicile sociale care favorizau accesul populaţiei negre la resurse şi la credite au creat un mediu favorabil corupţiei, continuitatea la putere a partidului Congresul Naţional African a dus la clientelism şi nu în puţine cazuri la schimbarea de semn a injustiţiei: violenţa albilor împotriva negrilor a fost înlocuită cu cea a negrilor împotriva albilor sau cu cea a negrilor împotriva negrilor; în Africa de Sud, rata criminalităţii este una dintre cele mai înalte din lume. În cei 15 ani care au trecut de la abolirea apartheid-ului, afilierile politice s-au diversificat şi candidatura lui Zuma e departe de a întruni majoritatea începuturilor. Jacob Zuma, un personaj de extracţie umilă, fără educaţie instituţională, poligam, legat în trecut de formaţiunile comuniste, îşi schimbă măştile în funcţie de interlocutori: costum, cravată cu auditoriul alb, tricouri împodobite cu logourile unor populare formaţiuni muzicale cînd se adresează pe stadioane negrilor. Intenţiile lui politice sînt neclare: întrebat ce va face în anumite probleme specifice, el răspunde de obicei că va continua politica predecesorilor. Energia poftei de putere compensează parcă toate aceste handicapuri. În pragul campaniei electorale, s-au încheiat şi procesele în care Jacob Zuma era învinuit de acte de corupţie, viol şi alte delicte. Acuzaţiile au fost retrase, înainte ca Zuma să fie declarat vinovat sau nevinovat. Ca preşedinte, Zuma preia o ţară cu structuri democratice, fără ca acţiunea instituţiilor să fie un reproş. Există o clasă mijlocie neagră, ceea ce a dus la multiplicarea partidelor şi la structura lor multicoloră. Mai aproape de civilizaţia occidentală decît orice altă ţară de pe continentul negru, Africa de Sud, după epuizarea meritelor generaţiei Mandela, ar putea ceda tentaţiei dezordinii sau autoritarismului, poli între care se zbat aproape toţi vecinii ei. Dacă în campania electorală variaţiile în garderobă puteau să pară o simplă ciudăţenie, ca preşedinte Jacob Zuma va trebui totuşi să se decidă ce haine poartă.