Cunoașterea inutilă
Începînd cu 1933, unele dintre marile minți ale Europei au fugit către SUA pentru a scăpa de pe continentul zguduit de război și ură. Americanul Abraham Flexner înființase deja, în 1930, Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton, prin care i-a adus apoi în America pe Albert Einstein, Kurt Gödel, John von Neumann și alții. Pe lîngă rolul său de refugiu, care a contribuit masiv la mutarea în Statele Unite a epicentrului cercetării științifice, Flexner crease noul institut pentru că era preocupat de dispariția cunoașterii „inutile”, ale cărei principii le-a concentrat în eseul său Utilitatea cunoașterii inutile publicat în 1939. Potrivit lui Flexner, cunoașterea „inutilă” este cea produsă de cercetarea fundamentală care caută să înțeleagă fenomene din natură fără să își pună problema unei viitoare utilizări practice a eventualelor descoperiri, iar cunoașterea „utilă” este rezultatul cercetării care are scopul de a rezolva o problemă concretă, cum ar fi cercetarea clinică.
Deși poate găsi soluții unor probleme urgente, cunoașterea „utilă” nu poate exista fără cunoașterea „inutilă”, de ale cărei principii are nevoie. Aceasta din urmă dezvăluie adesea mecanisme surprinzătoare, multe asemenea descoperiri fiind imprevizibile și într-o oarecare măsură accidentale (dar nu în întregime căci, așa cum spunea Pasteur, norocul e de partea minților pregătite). Două exemple de descoperiri care au provenit din cercetări „inutile”, dar care au avut, neintenționat, efecte practice enorme, sînt descoperirea motivului pentru care unele meduze emit lumină verde sub apă (premiul Nobel 2008) și descoperirea sistemului bacterian CRISPR-Cas (premiul Nobel 2020).
La scurt timp după cel de-al doilea război mondial, al cărui final îl surprinsese la Nagasaki, Osamu Shimomura, pasionat de bioluminiscență, începuse să studieze licuricii de mare, încercînd să găsească structura moleculară a luciferinei, o moleculă datorită căreia micile crustacee își pot produce propria lumină. După ce a izolat luciferina în 1957, a plecat la Princeton să studieze meduzele care emit lumină verde. Shimomura a dedus și apoi a demonstrat că lumina verde a meduzelor nu era produsă tot de luciferină, ci de o altă moleculă, descoperind în 1962 „proteina verde-fluorescentă” care poate fi folosită ca un „bec” pentru a urmări orice moleculă, celulă sau chiar organe întregi în timp real. Beneficiile practice ale descoperirii sale au fost enorme pentru cercetarea științifică. Totuși, în discursul său din cadrul ceremoniei premiilor Nobel din 2008, Shimomura nu a simțit nevoia să explice nici măcar o clipă în ce scop a ales să studieze bioluminiscența.
Rod al cunoașterii inutile a fost și descoperirea sistemului CRISPR-Cas, zis și „foarfeca genetică”, ce permite acum editarea materialului genetic, de exemplu pentru a „corecta” mutații care provoacă boli. Departe de a-și fi imaginat revoluția pe care descoperirea lor avea să o provoace în știință și în dezvoltarea terapiilor, Emmanuelle Charpentier și Jennifer Doudna au început prin a studia mecanismele prin care bacteriile se apără de virusurile care le atacă. Observînd că în ADN-ul bacteriilor există secvențe care se repetă în mod neașteptat și cercetînd apoi semnificația lor, și-au dat seama că descoperiseră un mecanism de apărare al micilor organisme prin care acestea puteau să „copieze” și să modifice materialul genetic al virusurilor care le amenințau. Sistemul pe care l-au descoperit poate fi acum folosit pentru a edita orice secvență de ADN, dar rezultatul în sine este tot un exemplu de ceva ce nu le-ar fi trecut prin minte să caute de la început.
Așa cum se întîmpla și pe vremea lui Flexner, cercetării i se impune astăzi tot mai mult criteriul utilității. Cunoașterea inutilă tinde să piardă în fața celei utile, marii finanțatori preferînd să susțină teme de cercetare a căror utilitate trebuie să fie imediată și cerînd ca proiectele de cercetare să aibă un scop practic sau chiar să se înscrie într-o „strategie” de eradicare a bolilor. În Marea Britanie, Wellcome Trust, unul dintre cei mai mari finanțatori ai cercetării, a anunțat recent că va crește bugetul de finanțare pentru proiecte legate de „tematici actuale” cum sînt mecanismele bolilor infecțioase, schimbările climatice și sănătatea mintală. Impunerea utilității de către finanțatori era în opinia lui Flexner o restrîngere a libertății cercetătorilor. După el, cercetătorii nu trebuie supuși presiunii întrebării „Ce rost are?”, așa cum nici poeților sau pictorilor nu li se pune această întrebare.
Într-un articol din 1976, cercetătorul american Julius Comroe povestea cum Charles Erwin Wilson, cîndva președintele companiei americane General Motors și mai apoi ministrul american al Apărării, opunîndu-se finanțării publice a cercetării fundamentale spunea des: „Nu mă interesează de ce e iarba verde”. Comroe a observat că la fel de bine se poate spune „Nu mă interesează de ce e cerul albastru” și a denumit blue sky research cercetarea care nu își pune problema utilității. În eseul său, Flexner îl dădea exemplu pentru acest tip de cercetare pe biologul german Paul Ehrlich care, pe cînd era student la Medicină în anii 1870, stătea mereu la microscop studiind diverse microorganisme. Aceste studii, pentru care nu gîndise inițial o posibilă utilitate, aveau să îl ducă, printre altele, către un leac pentru sifilis și invenția chimioterapiei. Unul dintre profesorii săi, pentru care devenise evident că Ehrlich nu era interesat de practica medicinei, l-a întrebat într-o zi ce tot face la microscop, iar Ehrlich a ridicat calm privirea către el și i-a răspuns: „Ich probiere” – „Fac diverse încercări”.
Laura-Yvonne Gherghina este doctorandă la Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe al Universității din Cambridge.
