Cum și ce se mai fură în România
I se spunea Sebi și părea a fi mai mult un personaj monden. Adică era totdeauna îmbrăcat în mod evident cu haine scumpe, într-un stil elegant casual, juca tenis cu un aer aproape aristocratic, conducea o mașină scumpă și adeseori îl puteai vedea pufăind un trabuc de calitate.
Tot stilul acesta al unui „nouveau riche” era completat și de aventurile conjugale, la un moment dat presa de scandal, care îl poreclise chiar ministrul Don Juan, a aflat că i-a „furat” soția finului său, iar un interviu oferit unei reviste de cancan încerca să umanizeze un personaj care arăta de multe ori aroganță, în loc de profesionalism. Domnul Sebi povestea în interviu că a trăit o copilărie la marginea grijilor pentru ziua de mîine, crescut doar de mamă, un amănunt care era departe de a înduioșa văzînd luxul afișat și atitudinea relaxată de astăzi. De asemenea, în urmă cu cîțiva ani, puteai afla din diverse surse că Sebi nu lipsea din localurile de fițe de la mare sau din București.
Domnul Sebi, surprinzător, nu era nici om de afaceri, nici vreun artist, ci pur și simplu, pentru o perioadă, a fost ministrul Finanțelor. Pe numele său complet Sebastian Vlădescu. De altfel, ca politician, memoria nu reține prea multe date despre Sebastian Vlădescu, poate doar o declarație din anul 2007, atunci cînd era secretar de stat la Ministerul Finanțelor și spunea că pensiile nu pot crește, pentru că sursa bugetară nu era clară și pentru că o astfel de măsură generează inflație. La doar cîteva zile de la declarație, Vlădescu s-a răzgîndit, afirmînd că nu a spus niciodată că nu sînt bani pentru creșterea pensiilor. Un prilej cu care fostul președinte al Camerei Deputaților a spus că „Vlădescu nu are de unde să știe dacă sînt sau nu bani pentru pensii, pentru că este plecat în concediu de vreo trei săptămîni cu Adriean Videanu”. Desigur, este un amănunt, dar care spune multe despre felul în care lucra Sebastian Vlădescu.
Un alt personaj despre care s-a vorbit în ultimii ani a fost Darius. În jurul lui Darius au circulat o serie de legende. S-a spus că este un economist genial, că este eminența cenușie a PSD în materie de economie (pentru o perioadă) și că a scris programul economic cu care PSD a cîștigat alegerile în anul 2016. El este Darius Vâlcov, fost ministru al Finanțelor și apoi, pentru o perioadă, consilier economic al premierului Viorica Dăncilă. Pînă cînd aceasta a început să îndepărteze din jurul ei personajele apropiate de Liviu Dragnea.
Vâlcov a fost cel care a gîndit Ordonanța 114 din 2018, care a bulversat mai multe sectoare ale economiei, precum sistemul bancar, industria energetică, sectorul de telecomunicații sau fondurile de pensii administrate privat. De asemenea, Darius se bătea „cu cărămida patriotismului în piept”, acuzînd companiile multinaționale că nu plătesc corect taxele și impozitele în România și spunînd, în anul 2019, atunci cînd se apropiau numirile în Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României (BNR), că își dorește ca la BNR să vină „o echipă nouă, de patrioți”.
Întîmplarea a făcut ca ambii foști miniștri ai Finanțelor, Sebastian Vlădescu și Darius Vâlcov, să fie recent condamnați definitiv în două dosare diferite, dar cu aceeași acuzație, respectiv luare de mită.
Fără a intra în amănunte, Vlădescu a primit cîteva milioane de euro pentru un contract avînd ca obiect modernizarea liniei ferate București-Constanța, iar Vâlcov a fost găsit vinovat pentru că atunci cînd a fost primar al Slatinei a primit lingouri de aur și tablouri. Poveștile sînt destul de cunoscute, dar acum există condamnări definitive care ne aduc încă o imagine asupra felului în care în România fură unele „gulere albe”.
De altfel, România are o lungă istorie de furturi. La nivel înalt sau foarte jos. În perioada comunistă, unii înțelegeau la modul propriu că bunurile sînt ale întregului popor, acel apetisant slogan comunist. Drept urmare, în industrie și agricultură exista o adevărată rețea a furtului. Unii muncitori plecau acasă cu mărfuri care se produceau în fabrica undelucrau, în agricultură o parte din producția întreprinderilor agricole de stat se ducea, neoficial, către cei care munceau. Desigur, oamenii își asumau riscul de rigoare, acela de a plăti cu libertatea în cazul în care ar fi prinși. Dar, în destule situații, furtul era aproape tolerat, în sensul că directorii întreprinderilor de stat știau circuitele micului furt și în unele cazuri nici nu mai reacționau.
La nivel înalt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Funcționa o lege a „ilicitului” care îi viza în special pe cei aflați în funcții de conducere și care, în esență, îi urmărea pe cei care se îmbogățeau suspect de mult pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată. Iar, din cînd în cînd, organele penale mai dădeau cîte un exemplu, adică din gură în gură se afla că un boss din nomenclatură era cercetat pentru ilicit. Iar condamnările, atunci cînd se ajungea pînă acolo, erau dintre cele mai drastice. Cum a fost cazul unui angajat din comerț, care vindea vinuri și care a fost condamnat nici mai mult, nici mai puțin decît la moarte.
Astăzi, pentru a completa tabloul, nu lipsesc nici micile furturi. Recent, Direcția Regională Drumuri și Poduri Craiova a anunțat că au fost furate plasele care susțin pietrele din „cuștile” montate pe drumul expres Pitești-Craiova. Este doar un exemplu care arată că, de la „gulerele albe” la cele „negre”, România își continuă istoria de furturi.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
