Cum să scoți untul din școală

Deunăzi, la recomandarea cuiva drag, am urmărit filmul documentar Phil Stutz: instrumentele, pe Netflix. Nu-l știam de Phil Stutz, dar am aflat ulterior, cercetînd puțin Internetul, că este un psihiatru și terapeut destul de cunoscut. Documentarul m-a impresionat, nu doar prin facilitarea înțelegerii instrumentelor pe care le propune Phil Stutz ca strategii psihologice, ci și prin personalitatea și destinul acestui om. Charismatic într-o ipostază oarecum discretă, la 75 de ani cîți are în momentul filmării, acesta arată ca un om îmbătrînit frumos, cu un fizic agreabil, chiar atrăgător, purtînd cu eleganță o boală răvășitoare, Parkinson, de o sumă de ani. Tremuratul mîinilor sau oboseala care îl copleșește uneori au ceva seducător în ele, care emană, de fapt, dintr-o interioritate ajunsă la un grad de înțelegere și de acceptare a sinelui și a raporturilor cu lumea pe care puțini le avem, probabil.

Am ajuns la discuția despre acest documentar pornind de la una mai largă, vizînd tehnicile psihoterapeutice și evoluția lor, iar interlocutoarea mea îmi spunea că simte nevoia mai degrabă de terapii adjuvante, care să își asume instrumente concrete de identificare a nevoilor și de rezolvare a acestora. În principiu, cam asta propune și Phil Stutz, și este seducătoare scena în care povestește cum el le spune pacienților „Fă asta și îți garantez 100% că o să te simți mai bine!”. În fond, terapiile de acest tip nu exclud acumulările din istoria psihoterapiei, ci le integrează, fiind vorba, la urma urmei, despre o evoluție firească din punct de vedere științific a domeniului. Instrumentele, fie cognitiviste, cum le propune Phil Stutz, fie cele care merg la emoție, la nevoi, la reparentalizare, cum sînt, din cîte cunosc eu – din discuțiile cu Simona Tache mai ales –, cele cu care se ocupă și ST-ul (schema therapy), reprezintă, în fond, mijloacele de care ajunge să dispună subiectul în procesul său de evoluție. 

Ca să nu las lucrurile în ceață totală, cîteva concepte propuse de Phil Stutz sînt: forța vitală (imaginată ca o piramidă cu trei secțiuni, la bază fiind relația cu corpul – sport, dietă, somn, apoi relațiile cu ceilalți și la vîrf relația cu sinele, relații de care trebuie să te ocupi în procesul construcției/reconstrucției), partea X (autosabotorul, partea ta critică, antisocială, vocea care îți șoptește că este imposibil să faci ceva), șiragul de perle (acțiunile – reușite sau eșecuri – pe care le întreprinzi și care simbolizează mersul înainte), umbra (instantaneul din trecut generator de maximă anxietate, de umilință), tărîmul iluziilor (impresia că dacă ai ajunge la o împlinire a unei proiecții – de regulă asociată unei imposibilități, clasica parte X, ai depăși toate necazurile din viață), labirintul (blocarea într-un sentiment al echității cu care îți este datoare o persoană sau o situație din trecut), acceptarea radicală (Phil Stutz o explică prin expresia „a scoate untul din ceva”, adică a identifica o învățătură, ceva valoros în fiecare experiență, mai cu seamă în cele negative). Pentru blocajele succesive reprezentate de unele sau altele dintre concepte, el propune instrumente de depășire a lor, care să sprijine subiectul în drumul său pe o scară evolutivă. Cu alte cuvinte, nu doar înțelegerea unui mecanism al blocajelor, ci și punerea în funcțiune a unui proces de reparație și de depășire a lor. Nu acel știu și la ce-mi ajută că știu, ci știu și am ce să fac cu ceea ce știu.

La ce m-a dus cu gîndul acest documentar, fiindcă nu mi-am propus ca acest articol să fie o cronică a lui sau a cărții despre instrumentele propuse de Stutz? 

Mi s-a părut că identific o similaritate între evoluția paradigmelor educaționale, pedagogice, respectiv a celor de tip psihoterapeutic. Cel puțin la nivel general, cît poate pricepe un novice ca mine în privința celor din urmă. Generațiile anterioare mie și generația mea inclusiv au fost supuse unor viziuni educaționale aflate mai mult sub semnul acelui „știu și la ce-mi ajută că știu”. Cel puțin în primele etape ale formării, pînă pe la terminarea liceului. Paradigmele mai recente, cele centrate pe formarea de competențe, respectiv paradigma educațională a dezvoltării personale, sub umbrela căreia se situează actualele viziuni educaționale și o parte dintre programele școlare, fac pasul spre acel „știu și știu la ce-mi ajută ceea ce știu”. 

Revin, aici, la o preocupare a mea, pe care o tot întorc pe toate părțile de ceva vreme. Nevoia ca școala, prin toate disciplinele sale de studiu, dar în mod special prin cele din domeniile umaniste, să „scoată untul” din conținuturile sale formale, adică să le ducă la un nivel al interpretării care să sprijine dezvoltarea personală. Spre exemplu, în domeniul literaturii, să se folosească de textul literar nu doar pentru a construi un muzeu estetic, ci și pentru a forma și a dezvolta mecanisme, instrumente de situare în viață cît mai sănătoase. Am mai exemplificat și o fac din nou, acum pe scurt. De pildă, pentru a nu-l citi pe Bacovia doar ca pe un stimulator de angoase, care să alimenteze un fond de anxietate, pe care îl poate avea un elev și mai cu seamă un adolescent, ci pentru a înțelege că acolo, în expresia aceasta a anxietății, se ascunde (oricît de fascinantă ar fi estetic) o tentație a patologicului care poate fi evitată în viața reală, poate fi îmblînzită, poate fi vindecată. Sau că în luciditatea analitică a intelectualului Gheorghidiu se ascunde o obsesivitate tot patologică, autodistructivă, care nu are de-a face cu iubirea. Și așa mai departe. Cumva am și convingerea că o astfel de lectură a literaturii ar duce la formarea unei mase mai mari de cititori.

În fine, firește că în anii de școală, prin obiectele de studiu, poți oferi doar instrumente parțiale, incomplete, căci, la urma urmei, întreaga viață este un proces evolutiv, dar este important ca acest proces să înceapă cît mai devreme și să fie coordonat de cineva (corpul profesoral și, la nivel conceptual, documente curriculare). Și închei susținînd asta chiar printr-o altă imagine, de ansamblu, a existenței lui Phil Stutz, care, în ciuda aurei sale charismatice și echilibrate, mărturisește spre final că încă se luptă cu sine în efortul de a face să funcționeze cea mai importantă relație din viața sa, care durează de 40 de ani. Și asta la 75 de ani, ducînd și povara unui Parkinson. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.