Cum să ghiceşti în espresso
N-ai cum, asta e clar. E cea mai mare pierdere de care se face vinovat progresul - nu ne-a luat doar zaţul de ghicit, ci şi o meserie, un sprijin în viaţă şi chiar un motiv plauzibil să mai pierdem jumătate de oră pe zi. Ghicitorii amatori, cîndva cu zecile de mii, s-au pierdut, amărîţi, în mulţime. Puterile lor magice s-au transferat cumva starurilor TV numite şi analişti politici (şi care parcă nici nu se descurcă aşa bine cu previziunile). Cafeaua, da, e parcă mai bună - dar ce valoare spirituală mai are? Nici nu mai contează, odată ce merge în pas cu vremurile astea materialiste şi-şi creşte în fiecare zi valoarea financiară. Cafeaua, în caz că n-aţi observat cu atenţie, a ajuns, în locurile cu ştaif, să coste cît o friptură în restaurante mai modeste. Cîndva un desert, e acum un prilej de etalare a toaletelor casual, de dimineaţă, în cafenelele de pe Dorobanţi. Acolo unde brandul Illy de pe ceaşcă se asortează discret cu şalul Dior de la gîtul doamnei şi cu ceasul Panerai de la mîna domnului. Ambii, executives în publicitate, în caz că n-aţi sesizat deja. În România sînt deja cîteva lanţuri de cafenele care lucrează în franciză. Gazetarii speculează intrarea pe piaţă a gigantului Starbucks, compania care i-a fraierit pe americanii care luau cafeaua cu 25 de cenţi să se bucure mai tare de ea la 5 dolari. Momentul e bun: românii sînt gata să dea oricît să scape de complexele provinciale, chiar şi o 150 de mii pe o ceaşcă. Tendinţele pe piaţa noastră sînt oricum de aliniere la mofturile occidentale. Ce ziceţi de o macchiato freddo, semi-decaf? Dar de un latte ? Obişnuiţi-vă cu vorbele astea, o să le tot folosiţi în următorul deceniu, dacă vreţi să rămîneţi la suprafaţa vieţii sociale... Cafeaua ca produs de lux e mai degrabă o lecţie de branding. Prima regulă: uită produsul, descoperă experienţa! Să bei o cafea nu mai e doar introducerea în organism a unei cantităţi de cofeină, zahăr şi lapte: e faptul de a fi văzut într-un loc la modă, cu o ceaşcă cu produsul care se poartă, citind o publicaţie despre oamenii care decid toate trend -urile. Dorobanţiul e exemplul cel mai bun de cafea cu parfum de figuri în cap. În cele cîteva cafenele de aici, lumea subţire a Bucureştiului se aşază în vitrină de la prima oră (cam pe la 12, că s-a prelungit aseară în club) şi se uită să vadă cine mai trece, cu cine îşi bea cafeaua cutare, ce maşini se mai poartă... Seamănă cu un sat, însă există o deosebire: aici cîinii sînt mai graşi, mai plictisiţi şi oricum nu latră la nimeni. Chill out, man ... Pe de altă parte, consumul de cafea e direct proporţional cu creşterea economiei. Şi asta pentru că toate afacerile se tatonează, se discută şi se încheie la o cafea. Acelaşi Dorobanţi e în fruntea acestei tendinţe: cifra de afaceri a cafenelei e o fracţiune din cea a contractelor pentru care s-a bătut palma aici. Băncile au prins ideea şi au speculat-o: cel puţin două au deschis cafenele în sucursale bancare. Sau invers, nu e foarte clar... Poate că asta e şi explicaţia pentru care înainte de '89 primeam cafea cu ţîrîita: e ceva în băutura asta care îţi dă idei burgheze, capitaliste. Tot ea strîneşte însă şi impulsuri de altă natură: brand-urile din domeniu, cum sînt Nestlé sau Jacobs, încearcă să pună mîna pe o fărîmă din piaţa adolescenţilor, în prezent fascinaţi de băuturile energizante. Anul ăsta s-au mişcat bine: frappé -ul tinereţii noastre e din nou la modă. În toată afacerea asta, cel mai grav e că trei întîlniri înseamnă deja trei cafele. Al naibii de tari, dacă te-ai obişnuit cu espressso. Din cauza lor, la capătul unei zile de muncă, un om care practic nu face nimic se simte deja teribil de obosit. Ca şi cum s-ar fi zbătut toată ziua pentru o bucată de pîine (fursec, ca să fim mai precişi). E lucrul pentru care trebuie să-i mulţumim în genunchi acestei băuturi: doar ea ne ajută să ne încheiem epuizaţi ziua, cu satisfacţia datoriei împlinite. Un irish fără cofeină vă rog, că merg la culcare!
