Cum poate fi presa ajutată să se ajute singură

Proiectul legislativ cu privire la scutirea jurnaliștilor de plata impozitului pe venit stîrnește controverse. Primii care au reacționat sînt tocmai cei „scutiți“ de impozit, adică jurnaliștii. Mai multe organizații care au drept misiune promovarea libertății de expresie și drepturile jurnaliștilor îi cer președintelui să nu promulge această lege. Printre obiecții: legea îi include pe jurnaliști în familia profesiilor beneficiare ale unui tratament preferențial – această condiție de „speciali“ fiind de natură a altera imaginea publică a profesiei; în plus, legea îi pune pe jurnaliști într‑un conflict de interese, de vreme ce presa s-a poziționat mereu împotriva privilegiilor acordate magistraților, oamenilor politici, funcționarilor etc.

Dar, dincolo de această obiecție a imoralității, scutirea jurnaliștilor de impozit oricum nu rezolvă problemele de fond ale presei din România. Precaritatea nu poate fi compensată prin reducerea poverii fiscale a întreprinderilor. E nevoie de măsuri mai consistente și, mai ales, inteligente. Pentru că problema e structurală. E vorba, în primul rînd, de o scădere semnificativă a încasărilor din anunțuri și publicitate, apoi, de o scădere masivă și continuă a tirajelor, ca urmare a schimbării obiceiurilor de lectură (tranziția de la print spre online), dar și a prăbușirii sistemelor de distribuție. E un cerc vicios: nu se mai vînd ziare deci se închid chioșcuri, deci nu mai sînt puncte de difuzare, deci scad tirajele etc… Cum a început acest declin? E greu de depistat momentul zero al crizei. Mai poate fi oprită?

În multe state europene, presa e văzută ca un element central al democrației. A patra putere din stat e deci îndreptățită să fie susținută: în numele pluralismului de opinie, al libertății de exprimare, al nevoii de a informa opinia publică etc. În Franța, declinul presei tipărite s-a cronicizat odată cu criza finanțelor din 2008. Numeroase publicații în pragul falimentului, mii de jurnaliști amenințați cu concedierea și, peste toate, o scădere masivă a tirajelor. Problema identificată acolo: costul prea mare al difuzării: devenise pur și simplu nesustenabil să difuzezi reviste și ziare la nivel național. Soluția găsită pentru a atenua aceste cheltuieli: ajutor direct din partea statului pentru difuzare. Anual se alocă de la bugetul de stat peste un miliard de euro ajutor pentru presă (mai mult de jumătate pentru presa tipărită). Schemele de alocare a subvențiilor sînt complicate, dar, în orice caz, ziare de mare tiraj precum Le Monde sau Le Figaro obțin ajutoare de aproximativ cinci-șase milioane de euro pe an. Subvenția pe fiecare exemplar vîndut se ridică la aproximativ 40-60 de cenți. Chiar dacă suma totală primită e relativ mică în comparație cu alte titluri, ziarului comunist L’Humanité îi este oferită cea mai ridicată subvenție per exemplar distribuit. Dincolo de acest ajutor menit să promoveze consumul de presă, și nu producția, există și alte tipuri de ajutor, destinate dezvoltării. Publicații prestigioase aflate în dificultate, titluri noi care țintesc anumite categorii de public, reviste de nișă etc. sînt subvenționate cu generozitate, dar responsabil: finanţarea de către stat e o investiţie menită să asigure întreprinderii culturale un viitor, nu să asigure la nesfîrșit cheltuielile de întreținere.

În Germania, independența presei față de autoritățile publice e un principiu aproape sacrosanct. De unde și reticențele față de ajutoare de orice fel din partea statului pentru presă. Chiar și în timpul crizei financiare care a afectat puternic piața începînd cu 2008, editorii s-au temut să apeleze la scheme de ajutor de stat care deveniseră disponibile în diverse alte domenii ale economiei. Aceste reticențe pot fi rezumate în cuvintele lui Mathias Döpfner, șeful unuia dintre cele mai importante grupuri de presă: „Prefer falimentul unor ziare cumpărării independenței acestora cu ajutorul subvenției“. Multă vreme, refuzul ajutorului de stat pentru presă a reprezentat doctrina. Dar perspectiva falimentului modifică percepția. Închiderea unor ziare înseamnă pînă la urmă și o restrîngere a pluralismului. Și, dacă informația e bun public, e cumva și datoria statului s-o apere. Ani în șir, tirajele ziarelor și revistelor au scăzut, în vreme ce cheltuielile de difuzare au crescut. Afectate sînt deopotrivă publicațiile locale, care au pierdut cititori și relevanță, cît și marile ziare, a căror difuzare națională e tot mai greu de susținut. Anul acesta a fost introdusă, pentru prima dată, o subvenție federală destinată difuzării de presă. Scopul acestui ajutor în valoare totală de 40 de milioane de euro e susținerea diversității ziarelor tipărite în zonele rurale sau slab populate prin atenuarea costurilor de distribuție. E un mod prin care presa e ajutată să se ajute singură. Fără privilegii nesolicitate pentru jurnaliști.