Cum peticim ruptura stat-privat

Una din cele mai clare falii care există în societatea românească este cea dintre stat și privat. Ruptura s-a creat în timp, a evoluat sub diverse forme și nu e neapărat încurajată de declarațiile politicienilor, pentru că oamenii politici, dornici de voturi și dintr-o parte, și din alta, se feresc să facă afirmații tranșante cu privire la tensiunea care există între sectorul de stat și cel privat.

Doar fostul președinte Traian Băsescu a exprimat frust ideea atunci cînd a spus că avem „un stat gras” care stă cocoțat pe umerii firavi ai economiei reale. Evident, exprimarea a devenit legendară, dar i-a tăiat lui Traian Băsescu o bună parte din capitalul de simpatie pe care l-ar fi dorit în rîndul funcționarilor din sectorul public. Ceea ce nu înseamnă că fostul președinte nu a exprimat o realitate. Numai că era realitatea unui sector privat care la momentul declarației lui Traian Băsescu se lupta cu o criză economică dură.

Nu politicienii au creat, însă, prăpastia dintre stat și privat. În anii ’90, motivația și obiectivele aspiraționale erau pentru o mare parte dintre români să lucreze în sectorul privat sau să devină antreprenori. Economia de piață a adus libertatea inițiativei private și mulți dintre români au devenit antreprenori sau au început să lucreze în sectorul privat.

Atunci, majoritatea întreprinderilor de stat treceau prin dificultăți financiare majore, sindicatele se opuneau restructurării sau privatizării, iar cei mai competenți dintre salariați au părăsit companiile de stat pentru a lucra în sectorul privat sau pentru a se „privatiza”, adică a-și deschide o afacere.

Funcționărimea din administrația centrală aproape că nu conta. Valul de libertate economică a pulverizat pentru o perioadă ministere și instituții publice (în sensul că părea că se naște o nouă economie, cu mai puțină birocrație și, în general, cu o implicare redusă a statului). În timp, „magia” sectorului privat s-a mai risipit. Au apărut eșecurile companiilor private, piața a început să selecteze firmele, iar creșterea și dezvoltarea companiilor private s-au făcut cu destule dureri.

În schimb, statul s-a consolidat, iar legislația și politicienii au umflat instituțiile și birocrația. Ministerele au devenit tot mai umflate, în special cu angajați proveniți din zona politică sau rude ale funcționarilor, iar instituțiile publice care interacționau cu sectorul privat au devenit tot mai puțin prietenoase cu contribuabilii.

Efectul a fost că au crescut nemulțumirile reprezentanților sectorului privat la adresa funcționarilor statului. Au fost considerați, pe rînd, incapabili să își asume răspunderea, lenți, birocrați, lipsiți de performanță, dornici și primească atenții sau cadouri, corupți sau coruptibili, leneși sau aroganți. Amînarea cel puțin cu un deceniu a modernizării și digitalizării instituțiilor publice i-a încurajat pe funcționarii publici să își creeze un sistem complicat de proceduri și, în general, să pună bariere în calea contribuabilului. Toate acestea au dus la deschiderea faliei dintre stat și privat.

Cu timpul, au apărut și replicile din partea angajaților din sectorul public la adresa celor din zona privată. Oamenii de afaceri au fost văzuți ca niște oportuniști, lipsiți de educație în cele mai multe cazuri, evazioniști, fără să știe legile și ascunzîndu-se în spatele necunoașterii legislației, zgîrciți (în fond, unde sînt 90% din angajații cu salariul minim?) și, nu în ultimul rînd, corupți pînă în măduva oaselor.

Statul și privații au scos în luptă tot arsenalul. Cei din sectorul privat au îmbrățișat celebra expresie „noi vă plătim”, iar funcționarii statului au acționat în consecință, adică „i-au ars pe unde i-au prins pe privați”.

În ultimii ani, angajații de la stat au devenit o castă. Se ajută între ei, se apără, se complimentează reciproc, iar dacă unul dintre ei îndrăznește să dezerteze în sectorul privat este „excomunicat” definitiv și niciodată reprimit la stat.

Politicienii au săpat și mai mult prăpastia. Au împînzit instituțiile publice cu oameni de partid, pe bază de algoritm, cei mai mulți amatori în ceea ce privește profesia, și au făcut ca o bună parte dintre profesioniști să fie marginalizați. Rezultatul a fost că mass-media a descoperit și prezentat o serie de cazuri de angajări pe baza altor criterii decît valoarea profesională, ceea ce a făcut ca sectorul privat să facă asemănări cu epoca socialistă, atunci cînd angajările în administrație se făceau pe criteriile PCR (pile, cunoștințe, relații).

Mai mult, creșterea salariilor în sectorul public din ultimii ani a creat o concurență neloială cu mediul economic. Companiile private au fost obligate să crească salariile pentru a-și păstra angajații tentați să plece în sectorul public, dar în felul acesta și-au redus competitivitatea.

Este clar că falia stat-privat ar trebui acoperită. Animozitățile sînt mari, dar ceva trebuie făcut pentru ca România să poată funcționa eficient. Cine ar trebui să ia decizii? Politicienii, pentru că ei au creat o parte a problemei. Ce ar trebui să facă? Să renunțe la politizarea excesivă a instituțiilor publice pe verticală, să aplice în sfîrșit regulile guvernanței corporative la companiile de stat, să digitalizeze instituțiile de stat și să deruleze programe serioase de pregătire profesională. Pe hîrtie, lucrurile se întîmplă în direcțiile acestea. În realitate, însă, ritmul schimbărilor este lent. Cu cît trece timpul, cu atît ruptura stat-privat devine mai complicat de peticit.

Constantin Rudnițchi este analist economic.