Cum l-am întîlnit pe Mircea Eliade

Anul 2002 s-a terminat cu o iarnă agresivă la Chicago. Vîntul rece lovea şuierînd nămeţii şi bieţii oameni treceau pe străzile oraşului grăbiţi, ca sub asediu, cu nasul în fulare groase. În acea dimineaţă sticloasă de decembrie, sub un ger înalt şi ameţitor, am ajuns în campusul Universităţii din Chicago. David Brent, legatarul american al lui Mircea Eliade, îmi aprobase amabil cererea de a răsfoi arhiva personală a lui Eliade, aşa că urma să petrec toată ziua la biblioteca Regenstein. Pe la ora 9 dimineaţa, conduceam încetişor pe străduţele din jurul bibliotecii în căutarea unui loc de parcare. La acea oră, într-o zi ca aceea, găsirea unui loc de parcare în preajma bibliotecii este, aproape, o misiune imposibilă. Totuşi, nu m-am descurajat şi am persistat, dînd ocol clădirii Regenstein pe toate străduţele care o înconjoară, în speranţa găsirii unui parcaj. După ce m-am învîrtit pe aceleaşi străduţe de vreo trei ori, am găsit un loc de parcare nu departe de bibliotecă, pe strada Woodlawn, chiar la intersecţia cu strada 57. Am parcat, am mers pe 57, am trecut grăbit prin faţa clubului Quadrangle (locul în care profesorii Universităţii obişnuiesc să-şi invite oaspeţii la masă, iar Mircea Eliade era un obişnuit) şi, cu cîteva secunde înainte de a îngheţa complet, am intrat în bibliotecă. Instalat în scaunul comod al sălii de lectură, am cotrobăit prin cutiile lui Eliade cu nesaţ, am citit zeci de pagini din manuscrisul Jurnalului, i-am găsit paşaportul american (a acceptat să devină cetăţean american abia spre sfîrşitul vieţii), am privit fotografii (una dintre ele emoţionantă, de la un parastas al lui Eliade la Paris, cu Ionesco stînd într-un fotoliu larg, cu aerul absent al celui răpus de bătrîneţe, sărutat pe frunte cu un amestec de adoraţie şi durere de Monica Lovinescu; dar şi una simpatică, în sepia, cu Eliade tînăr, în costum de baie întreg şi cu ochelarii groşi pe nas, pe o plajă portugheză), am descifrat ciorne şi am frunzărit scrisori. Nu ştiu cînd a trecut vremea şi bibliotecarul m-a anunţat că a venit ora închiderii. Am ieşit din bibliotecă şi am intrat în seara friguroasă. Vîntul încetase şi ningea feeric. Pe stradă nu era nimeni. Un sentiment straniu, de pace şi invulnerabilitate, a pus stăpînire pe mine. Am mers spre maşină, călcînd aproape extatic zăpada neatinsă, prelingîndu-mă pe sub lămpile publice care proiectau lumină galbenă, precisă, în cercuri perfect egale. Dincolo de cercurile de lumină, vedeam siluete şi contururi imprecise, imobile, pe care le puteam ghici datorită albului rece al zăpezii. Aveam impresia irepresibilă că întunericul nopţii se răzgîndea din cînd în cînd şi făcea loc unei lumini, similară cu cea diurnă, dar ceva mai lăptoasă, mai densă. Am găsit maşina acoperită de zăpadă. În timp ce curăţam cu mîna înmănuşată zăpada de pe geamuri, ochii mi-au zburat spre casa în faţa căreia parcasem. Sub lumina clară, am văzut adresa: 5711 S. Woodlawn Ave.


Adresa îmi era atît de cunoscută pentru că tocmai văzusem sute de scrisori ale lui Eliade. Aceasta era adresa lui. Întîmplător, sau poate nu, de dimineaţă găsisem loc de parcare tocmai în faţa casei lui. Cînd am parcat, fireşte, nu băgasem de seamă. Acum însă, era cu totul altceva. Casa lui e un fel de a spune – imobilul acesta este fosta lui locuinţă, pentru că el aparţine Universităţii care l-a găzduit aici pe Mircea Eliade pînă la moartea sa, în 1986, şi pe soţia sa Christinel, pînă la moartea ei, în 1997. O curiozitate acută, complet străină firii mele, m-a făcut să mă apropii de intrarea casei. Era o linişte neverosimilă, în care jur că puteam să aud cum fulgii de zăpadă se aştern pe troiene. M-am oprit la vreo zece paşi de casă. Ferestrele întunecate şi aerul specific caselor în care nu locuieşte nimeni m-au făcut să cred că e o casă goală. Cînd m-am hotărît să revin la maşină şi să plec, am avut impresia că aud un firicel de zgomot venind din interior. Un elan ciudat, rece şi decisiv, m-a împins dintr-o suflare în faţa uşii şi – zău că nu ştiu ce a fost în capul meu, nici acum nu pot să îmi explic de ce am făcut acest lucru, în mod normal n-aş face aşa ceva! – am apăsat clanţa.

Uşa s-a deschis şi m-am trezit în faţa unui interior casnic, bine luminat şi agreabil, dar modest, mobilat un pic demodat, încălzit de un şemineu mic în care ardea, timid, focul. Înăuntru se aflau cam o duzină de persoane, care aşezate pe scaune sau pe fotolii, care în picioare, discutînd amabil, cald, social, cu pahare în mîini. Uşa de la intrare s-a închis în spatele meu şi am simţit că ceva ca un suflu primăvăratec mă absoarbe. Dintre domnii şi doamnele care umplu micul salon, se desprinde Mircea Eliade, care mă întîmpină cu un zîmbet familiar. Îmi spune pe nume şi mă invită, cu aerul că mă aştepta. Apuc să văd, uluit, un calendar pe hol. E 10 martie 1975...