Cum e Liga 1 după pauză?
Cum e Liga 1 după pauză?
Bine, mulţumesc de întrebare. Aveam nişte angoase. Bîntuia frica prin micul univers al fotbalului mare de pe aici. Şi chiar n-am scăpat, dar nu e aşa de rău. Chiar e bine. Nesperat. Meciurile au fost cu şpriţ, acidulate, pline de faze şi de antren. Sau poate eram noi nejucaţi… Drept, două echipe au început prin a sta pe bară, Dinamo şi Botoşani, de la care nişte cetăţeni au picat la testul secolului, cel de COVID. Au picat cele două echipe, din cîte se adună informaţiile, şi la testul adevărului. Guvernul de urgenţă şi alertă a lăsat fotbalul să se joace prin curte cu condiţia să fie serios. A fost şi nu prea. Ghinioniştii (căci cuminţenie ca la carte nu a fost niciunde) au încercat să-şi ascundă prostioarele cu minciunele precum copiii pe care îi întreabă părinţii acasă despre nota de la purtare. Eu ştiu, că am făcut o dată aşa şi ce mi-a păţit fundu’!…
Oamenii din fotbal au scăpat, deocamdată, mai uşor. Dar faza grăitoare despre cultura prizonieratului adevărului s-a petrecut într-o bună dimineaţă în care oficialii de vîrf ai datului cu piciorul în minge au fost primiţi la Guvern de premier, ministrul Sănătăţii şi ministrul Sportului. Cu toţii i-au felicitat pentru cît de bine s-au descurcat în izolare, pentru absenţa îmbolnăvirilor etc. Doar că, fix înainte de întîlnire, şeful executiv de la Dinamo aflase că magazionerul echipei fusese testat pozitiv. Şi în timp ce oamenii de stat îi tămîiau pe Burleanu, Iorgulescu et comp., stimabilul domn plonja disperat în telefonul care îi transmitea veştile rele, punctînd situaţia cu gesturi de exasperare, după cum arată filmarea. Credeţi că a suflat vreun cuvînt cinstitei adunări? Ei, aş! Să nu strice fasonul. Să nu şifoneze catifeaua mesei. Să nu scufunde entuziasmul. După care, în culise, au urmat, evident, tunete şi fulgere.
Asta e povestea clasică a fotbalului. Oamenii se furişează, se ascund, mint, se acoperă. O viaţă camuflată în interiorul unei activităţi care te invită la bucurie, la deschidere, la dans şi cîntec. Noi, nu, cu capul între umeri, pîş, pîş, pîş, pîş. Din fericire, pe teren s-a zis bine, cu sîrg. Să nu fie doar un zvîc înainte de vreo moleşeală. Că doar ştim, românul s-a născut poet de trei strofe, nu prozator de carte lungă.
