Cum e cu înfrîngerile glorioase vs. victoriile chinuite?
E ca la orice copil care învaţă să meargă, sau ca la orice vîrstnic care nu mai ştie să meragă. E ca la oricine care nu (mai) are structură şi se bălăngăne între un perete şi altul neînţelegînd ce păţeşte şi de ce, avînd de la o clipă la alta impresia fie că toată lumea îi aparţine, fie că tot universul i se prăbuşeşte. Absenţa echilibrului, sub orice formă, are ca rezultat incapacitatea de a şti ce se va întîmpla cînd pui următorul picior la pămînt: vei păşi triumfător sau vei cădea ca un avion fără motor?
Despre echipa naţională. Noi am uitat să jucăm fotbal acum mai mult timp, cînd, după o victorie zdrobitoare (ce-i drept, amicală) asupra Germaniei, doi dintre oamenii de bază ai echipei se duceau să întreţină, în tandem, pe timpul nopţii, o vedetă din fascinanta lume a TV-ului asistat. Au fost vremuri în care ne calificam fluierînd la Mondiale sau la Europene, dar nu vedeam că stăm pe credit în casa altuia, în fotbalul construit de alţii în care nimeni, zeci de ani, nu a mai pus o cărămidă. De aceea Hagi a cerut o statuie. Unde nu se clădeşte serios se înalţă ode şi statui. Hagi, măcar, şi-a suflecat mînecile de lucrător al vieţii şi s-a apucat să tricoteze, aşa cum ştie, nişte generaţii. Dar nu e de ajuns. Generaţiei lui i s-a dat o educaţie, un sens al respectului, al drumului. Fotbaliştii de azi reînvaţă cu greu să fie oameni, cei care vor, mulţi n-au chef decît să tragă foloase din acest joc pe care nu-l iubesc, nu mai au loc de alt fel de iubire decît cea pentru sine. Fotbalistul român e ca o maşină căreia îi lipsesc piese, schimbătorul nu intră decît într-a treia şi a patra, direcţia joacă, roţile sînt descentrate. Tot ce mai poţi face e să te ţii zdravăn de volan, să-ţi faci cruci şi să înveţi noua mantră: forţa grupului!
În traducere: individual sîntem atît de săraci fotbalistic încît numai împreună putem avea o şansă. Ceea ce nu e idiot, e logic. Un grup a fost creat, cu greu, cu scrîşnete, cu gemete, cu ironii şi băşcălii. Acum, România e singura echipă din grupă care n-a fost zvîntată în aceste calificări mondiale de Germania, a luat bătaie greu, 0-1 şi 1-2. E drept că a fost ca într-un film de serie B din anii ʼ80, cînd unii primeau 200 de pumni şi picioare în gură, dar cumva tot mai aveau puterea să se ridice şi să zîmbească ştirb. Apoi am bătut greu Armenia şi întrezăream un pic de cer senin pînă cînd Rădoi a anunţat pe nepusă masă că pleacă de la naţională. E clasică treaba. Cînd totul începe să meargă un pic mai bine e timpul să ne autofaultăm. Simplu, la obiect, la gleznă. Mereu mi-am dorit să fiu, nu ştiu, neamţ, englez, rus, francez, inuit şi să mă uit la români cu ochiul meu de străin. Cred că ar fi distracţia vieţii.
