Cum de-au ajuns japonezii la Rîșnov și cum se face că au apărut și concurenți români la sărituri cu schiurile?
Cum de-au ajuns japonezii la Rîșnov și cum se face că au apărut și concurenți români la sărituri cu schiurile? Putem să-i considerăm sportivi de nișă?
Da’ ce, japonezii n-or fi auzit de Dracula? Acu’, că a băut, că n-a băut sînge pe acolo, nu contează. Confuzia ar fi mai mică decît cea dintre Budapest şi Bucharest, deja un best stupider global. Pe trambulina de la Rîşnov au avut loc etape din Cupa Mondială. Trambulina cea mai mică, participarea cea mai mică, dar eveniment grozav pentru... acu’ e acu’!... pentru cine? Pentru România n-aş zice, că România n-a ştiut de asta. Un internaut mă aprostrofa că nu dau importanţă acestui concurs, la fel cum mă indignam eu că nimeni nu bagă în seamă poziţia de lider în Turul Luxemburg a lui Edi Grosu anul trecut. Fiecare cu felia lui de ţară. Ne-am obişnuit să credem că ţara e ceva enorm, coerent, coordonat. Nici pomeneală! Ţara e un arhipelag. Din fericire, nu Arhipelagul Gulag, ci unul creat din insuliţe cu iniţiativă, imaginaţie, entuziasm, gravitînd pe lîngă o masivă limbă de pămînt care aşteaptă ca insuliţele să îi dea de mîncare. Chestia e că steagul de pe catarg e pe această limbă. În rest, limbii nu îi pasă decît de propriile foale. Pensii speciale, sporuri, cumetrii, paranghelii.
Kobayashi, japonezul care a sărit cel mai departe la Rîşnov, a venit, a cîştigat şi a plecat fără ca mai nimeni să fi ştiut de capul lui, în afara acelei mici comunităţi care se simte că ar merita admirată. România organizează un mare concurs internaţional! Wow! Cunosc sentimentul. Ai senzaţia că faci ceva excepţional şi – pleosc! – nimeni nu bagă de seamă. Şi aşa ar trebui să fie. Pasiunea nu are nevoie de recompensă, de trîmbiţări. Românii au făcut ceva. Săritori români au fost în concurs pentru că el se ţinea la noi. Şi gata. Lumea merge mai departe. E de bine pentru această comunitate care şi-a propus ceva în viaţă. Cît despre ţară, ţara mare, e aşa cum e. Ignorarea unor astfel de evenimente o va simţi poate Iohannis la vreun summit, cînd ăia se vor lăuda cu ai lor, iar el va tăcea mîlc – nu că asta l-ar deranja. Sau Cîţu, care se va uita de jos în sus la cum ăia se tachinează pe teme de ciclişti, schiori, rugbişti (deşi aici va sughiţa un pic gîndindu-se la stadionul Arcul de Triumf care e centrul unui simpatic scandal oval), aşteptînd să se treacă la secţiunea muzică rock. Yeah, man! Bring it on! Că nu degeaba am trecut de la mandolină la chitară electrică!
