Cui nu-i place să mănînce?
Am descoperit recent un canal pe YouTube, „Îmi place să mănînc”. Canalul este al unui vlogger destul de recent intrat în topuri, cel mai vechi filmuleț al său fiind din urmă cu vreo trei ani. Am aflat de canal de la un prieten, care îmi spunea că îl amuză teribil și se uită ca la un divertisment relaxant, dar în același timp și cu ofertă informațională. Apoi, întîmplarea a făcut ca un alt prieten să ajungă să îl cunoască, să îmi povestească despre el și să urmăresc și eu, cu mai multă atenție, cîteva filmulețe.
Omul este, într-adevăr, un fenomen. A ajuns să trăiască doar din aceste activități, filmulețele pe care le face, respectiv contracte de vînzări de produse promoționale care-i circumscriu activitatea – tricouri, mici produse alimentare care poartă numele vlog-ului etc. –, în mai puțin de un an de la primul video, renunțînd apoi la job-ul său de pînă atunci.
Cu o înfățișare simplă, deloc ostentativă, de bărbat obișnuit, chiar plinuț puțin, fără haine de fițe sau măcar casual, ci mai degrabă sport, tricouri, pantaloni scurți, blugi, cu un limbaj neaoș, împănat cu regionalisme și un discurs spontan, autentic, neelaborat, reușește repede să te facă să zîmbești și să te cucerească. Despre ce sînt filmulețele? Despre mîncare. Omul se plimbă prin țară și prin lume, se oprește ici-colo, mănîncă și își dă cu părerea despre ce mănîncă. Nu are, de obicei, ca obiectiv restaurante de top, ba mai mult, adesea mai filmează și cîte ceva ce mănîncă în tren sau de prin supermarket-uri. Nu are pretenții de critic culinar, de aceea nici nu caută să descrie cu acuratețe procese gastronomice sau produse culinare. Îți arată mîncarea și enumeră ingredientele, atunci cînd le recunoaște; dacă nu, zice e o chestie verde aici sau îți zice uite, așa arată p-înăuntru. Mesajul lui este adresat maselor și are o componentă basic, hedonistă, „îmi place” sau „nu îmi place”, plus cîteva scheme care încadrează mesajul: alunecă sau nu (mîncarea), e sub medie sau medie, se poate mînca, ori e peste medie, aș mai mînca aici sau n-aș mai mînca aici.
Omul este super-simpatic în simplitatea prezentărilor lui, care se adresează oamenilor obișnuiți, cum sîntem majoritatea, de aceea, probabil, a și ajuns să aibă un astfel de succes fulminant și să aibă acum la fiecare filmuleț pînă spre 200.000 de vizualizări sau chiar mai multe și zeci de mii de like-uri.
Într-un filmuleț scurt, vorbește și despre poezie și își exprimă insatisfacția față de școală, despre orele de limba și literatura română, unde a învățat despre genul liric și eul liric, dar nu a învățat cum să scrie o poezie despre burgeri, de exemplu, despre mîncare în general. Sau, mai larg spus, nu a fost învățat cum să mînuiască limbajul poetic și instrumentarul construcției poetice. Cu alte cuvinte, pune la îndoială relevanța studiilor literare, în absența formării unor abilități și competențe care țin nu de „a ști”, ci de „a face“ și de „a fi”. Cu ce mă ajută în viață să recunosc genul liric?
Sigur, putem să respingem cu suficiență un astfel de mesaj, argumentînd că este vorba despre cunoaștere în general, iar în particular despre o formă de exprimare culturală a sensibilității pe care o decriptezi în textul poetic, știindu-i contextul mai larg de încadrare și de reprezentare. Se poate discuta mult despre asta și contraargumenta mesajul său. Și despre cît a scăzut nivelul școlii, despre faptul că nu se mai învață la fel de mult ca pe vremuri, despre faptul că formăm generații mai inculte și mai superficiale etc.
Dar poate că această privire oarecum superioară este perdantă, de fapt, ținîndu-ne blocați într-un trecut care oricum nu se va mai întoarce. Lumea s-a modificat radical și a adus în prim-plan alte principii de viață, alte nevoi. Nu înseamnă că dispare cu totul cultura înaltă, tradițională, ci că devine mai degrabă o nișă, accesibilă unor grupuri de specialiști sau de inițiați interesați. Iar viața celor mulți nu este branșată la aceasta, caz în care nici educația nu trebuie să fie dezinteresată, cu o privire de superioritate, de nevoile și specificul maselor.
Ne amăgim destul de tare crezînd că noile generații, care se alimentează preponderent din vizualul propagat pe Internet, se vor mai întoarce în masă înspre cultura înaltă din biblioteci. Din contra, își va dezvolta noi forme de exprimare culturală, tot mai versatile, pe care poate nici nu le intuim, iar peste 10-20-30 de ani acestea vor fi dominante. Să ne uităm doar la acest caz al unui vlog despre mîncat.
Cum îi pregătim pe elevii din actualele generații, prin curriculum-ul pe care îl oferim, pentru aceste forme de a fi în care ei deja s-au născut? Disprețuindu-le, nu vom reuși să le cîștigăm atenția și respectul.
Avem de-a face cu o provocare la care, de multă vreme, cumva refuzăm să ne raportăm, pe care o spune simplu acest vlogger: la ce mă ajută asta în viață? Cînd eu, spre exemplu, am ajuns să-mi cîștig existența din vorbitul simplu, autentic și amuzant despre mîncare, în clipuri video distribuite pe o platformă mondială. Dar mi-ar plăcea să fi învățat cum să scriu o poezie despre șaorma și uite că școala nu m-a învățat.
Dincolo de particularul acestei exemplificări, rămîne această întrebare cu grad mai înalt de generalitate: de ce nu ne racordăm încă suficient de coerent prin educație la specificul acestei noi lumi în care generațiile de elevi de acum deja trăiesc?
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
