Cu sorcova
Verbul a sorcovi (de la care se consideră că s-a format, prin derivare regresivă, substantivul sorcovă) are o atestare destul de veche: apare în registrul vistieriei lui Constantin Brâncoveanu (Carte de porunci și socoteli), publicat de Nicolae Iorga în seria de Studii și documente cu privire la istoria românilor (volumul V, Cărți domnești, zapise și răvașe). La data de 25 decembrie 1695 erau trecute mai multe cheltuieli de sărbători, mai întîi pentru Crăciun și apoi pentru ziua de Sfîntul Vasile: „bacsișurile celor ce sorcovescu pre Măria Sa Vodă”. Ulterior, atestările se înmulțesc, atît pentru a sorcovi, cît și pentru sorcovă – obicei al cărui text de urare apare în mai multe culegeri de folclor, cu variante adunate și comparate de Simion Florea Marian în Sărbătorile la români (1898).
Sorcovitul era specific Munteniei, de unde s-a răspîndit apoi în restul țării. Obiceiul reprezintă o tradiție balcanică, termenii românești provenind din bulgară – unde instrumentul e survaka, verbul – survakam, sorcovitul – survakane. Semnificațiile etnografice și disputele etimologice ale fenomenului sînt pe larg descrise într-un studiu publicat de Marianne Mesnil și Assia Popova și apărut în traducere românească în culegerea Etnologul, între șarpe și balaur. Eseuri de mitologie balcanică(1997): „Survacka/Sorcova: limba «crudă» a nuielușei“. În bulgară, sursa cea mai probabilă pentru rădăcina familiei lexicale pare să fie cuvîntul surov – „crud, verde”; forma surva este folosită pentru a desemna prima zi a noului an. Textul prototipic al sorcovei românești începe cu cuvinte care amintesc de cel bulgăresc (respectiv de Surva, surva godina / Vesela godina – „Crud, crud an / Vesel an”, în volumul citat, p. 276). Internetul oferă informații sintetice și imagini lămuritoare, care permit să se vadă și asemănarea, dar și ușoara diferențiere actuală a sorcovei românești (încărcată cu flori artificiale) de survaka bulgărească (nuia împodobită cu „panglici, mărgele, fructe uscate, floricele de porumb, monede și bile de lînă albe și roșii”, Surwakane, Wikipedia).
Suficient de bine ancorate în limbă, sorcovă și a sorcovi au căpătat uzuri figurate, pornind fie de la gestul lovirii (ironic, a sorcovi înseamnă „a bate”), fie de la aspectul instrumentului magic (sorcovă – „femeie împopoțonată, îmbrăcată strident, fără gust”). A se duce cu sorcova a căpătat și sensul „a umbla fără rost”, de unde s-a făcut foarte ușor saltul la devierea mintală, deci la o denumire glumeață a stării de nebunie: a fi dus cu sorcova. Atestările actuale ale expresiei sînt destul de numeroase și probabil că nu vor fi reduse de o posibilă restrîngere a obiceiului de a sorcovi: „Omul ori e dus cu sorcova, ori s-a dat cu puterea” (ziarmm.ro); „băiete, ești dus cu sorcova sau doar un criminal prefăcut?” (republica.ro), „un tip sardonic și cam dus cu sorcova” (cinemagia.ro).
Interesant e că descrierea obiceiului orășenesc din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea corespunde perfect cu ceea ce avea să traverseze secolul al XX-lea și să se păstreze pînă azi, în primul rînd specializarea de vîrstă (sorcovitul fiind rezervat copiilor mici) și „instrumentul”: „o nuia împodobită cu hîrtii de diferite culori, cu poleială, beteală, flori artificiale etc.” (G. Dem. Teodorescu, în Familia, 11 ianuarie 1876). În revistele din Transilvania, sorcova era evocată mai ales în prezentări ale vieții cotidiene din București. Se pare că în Capitală înflorea, o dată pe an, comerțul stradal cu sorcove: „un potop de mahalagioaice (...) ofereau trecătorilor sorcovele cele mai deosebite ca feluri și colori. Coșurile și brațele pline de aceste flori de hîrtie în toate fețele, cu poleieli și cu beteală, lucrate cu cea mai mare măiestrie și împletite cu sîrmă-n giurul unui bețișor înfățișa ochilor ca o orgie de colori, ce-ți amețea privirile” (Familia, 10 ianuarie, 1888). Cam aceeași imagine avea să fie evocată peste cîteva decenii de Arghezi, într-un text în care sorcova apare ca o victorie pasageră a marginalității urbane asupra centrului snob: „Străzile din toți Bucureștii, asfaltul, betonul, caldarîmul și poteca de pămînt au înviat în ziua de 31 decembrie încă o dată, animate de cobilițele și coșurile cu sorcove. (...) Aliate cu bulevardele, cu automobilele și cu electricitatea, sorcovele au putut arunca o pulbere de poezie în aerul cenușiu, concurat de galbenul leșinat al mimozei” („Sorcova, vesela...“, în Dimineața, 7 ianuarie 1933). Textul simplu și rolul de urare au fost adesea folosite în tot felul de sorcove parodice, adaptate contextului politic. În perioada comunistă, sorcova a beneficiat de lipsa elementelor creștine, ca atare a fost intens cultivată în scenografia oficială a „sărbătorilor de iarnă”. Rescrierea nu mai este parodică, ci doar ridicolă și cu destule forțări ale structurii prozodice: „Ne-am sculat la cîntători / Să-i sorcovim pe înțelepții noștri conducători” (Scînteia, 31 decembrie 1974); sorcova „E din măr roditor / Și v-aduce iubirea întregului popor”; „Noi proiecte temerare / să gîndiți spre culmi de soare / Urcînd mai sus, spre comunism în zbor / Cu tot poporul, pentru popor” („Urarea tinerei generații”, în Scînteia, 31 decembrie 1980).
În momentul de față, sorcova nu mai pare a fi încurajată nici ideologic, nici comercial. Supraviețuiește totuși și se adaptează vremurilor, prin anunțuri online: „Sorcove vesele, transport gratuit prin curier”; „sorcove la comandă”, „sorcove personalizate”; „sorcove handmade” etc.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice(Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
