Cu permisiunea tatălui

Priveliştea ostaticilor decapitaţi, cu mîinile legate la spate, ucişi în chinuri pentru a obliga guvernele să recunoască libertatea şi independenţa unor state fundamentaliste, a devenit unul dintre subiectele "tari" ale jurnalelor televizate şi probabil doar familia este urmărită în coşmaruri de ceea ce a trăit prizonierul în zilele sale de captivitate, văzînd pregătirile făcute pentru propria lui ucidere. În acest context, descoperirile făcute în legătură cu tehnicile de interogatoriu ale ofiţerilor americani împotriva presupuşilor terorişti nu au stîrnit indignarea meritată, stăruind senzaţia că se folosesc mijloace excesive faţă de luptători care - la rîndul lor - nu se dau în lături în faţa nici unui fel de mijloace. În toată această luptă, viaţa de om nu are nici un preţ. De nici o parte. Or, tocmai aici e problema. Dacă Statele Unite şi aliaţii lor au pornit campania din Orientul Mijlociu pentru a converti la democraţie ţări subjugate politic tiraniilor religioase sau laice, mijloacele folosite sînt foarte departe de ţelul propus. Prevederile actului habeas corpus, adoptat de Parlamentul Britanic în 1640 şi 1679, stipulează că "nici un om liber nu poate fi luat şi întemniţat, lipsit de drepturile şi de avutul său, scos în afara legii sau deportat, privat de ceea ce-i aparţine în orice alt fel, nu va fi folosită forţa împotriva sa, nu va fi permis altcuiva s-o facă, dacă nu va avea loc o judecată produsă de egalii săi care vor dovedi că a încălcat legile locului". Această prevedere a fost principala pavăză, preluată apoi şi de Constituţia americană, împotriva încălcării legii, a folosirii puterii excesive a statului împotriva cetăţeanului. În condiţiile create de atacurile teroriste, statul american a simţit nevoia să schimbe regula împotriva unor adversari care nu-şi asumă condiţia de combatant, a unor adversari "dizolvaţi" în masa cetăţenilor în timp ce-şi pregătesc loviturile ucigaşe. Ca nimic asemănător atacurilor de la 11 septembrie să nu se mai repete, prevenţia este arma principală şi e necesar să fie interogaţi toţi cei bănuiţi că ar putea avea informaţii sau legături cu alte plănuite atacuri. Teroriştii nu duc un război convenţional şi de aceea - susţin mulţi responsabili de la Casa Albă - e inutil să se ceară, în ceea ce-i priveşte, statutul prizonierilor de război, al Convenţiilor de la Geneva (adaptînd principiile habeas corpus la condiţiile de conflict armat). Dar mulţi gazetari şi autori americani arată că numeroase persoane au fost arestate pentru o bănuială nedovedită, fiind torturaţi, au dat informaţii false şi cît de puţine foloase au avut Statele Unite de pe urma renunţării la principiile care le-au definit politica. După ce au fost dezvăluite şi documentate abuzurile de la închisoarea Abu Ghraib, discuţia despre "tratamentele umilitoare şi degradante" a devenit publică şi, cu cît e mai publică, cu atît e mai confuză. Nu e nevoie de nici o lege pentru ca fiecare om să realizeze ceea ce este umilitor şi degradant pentru sine însuşi. Problema este în ce măsură fiecare om - independent de educaţia şi de ordinele primite - se dovedeşte capabil să umilească sau să aplice tratamente degradante unui semen de-al său. Or, este evident că, de exemplu, soldaţii americani de la paza prizonierilor din închisoarea Abu Ghraib nu-i considerau pe aceştia semenii lor. Şi nici măcar nu-i considerau prizonieri. Într-un număr recent, ziarul The New York Times pune pe două coloane practicile de interogatoriu ale organelor sovietice de anchetă (NKVD) şi ale CIA. Nimeni nu trebuie să invidieze pe nimeni. În cărţulia dată luptătorilor Jihad, regulile sînt mai clar formulate: martorii pot fi ucişi fără să te simţi vinovat, copiii pot fi ucişi fără să te simţi tulburat, civilii neluptători pot fi omorîţi ca răzbunare pentru un atac împotriva musulmanilor, poţi minţi sau îţi poţi ascunde religia, dacă acest păcat e în interesul Jihadului, dar - şi aici vine un element deosebit - luptătorii Jihad trebuie să aibă permisiunea părinţilor lor pentru a-şi pune în practică planurile. Fără să-şi asume în mod direct rolul tatălui, în ultima săptămînă a lunii iulie preşedintele Bush a reuşit să obţină aprobarea Congresului pentru legislaţia care prevede că detenţia şi judecarea prizonierilor de la baza militară Guantanamo se pot desfăşura conform unui cod de conduită permiţînd în fapt încălcarea prevederilor Convenţiei de la Geneva: interzicînd unele metode, el trece sub tăcere altele, ceea ce permite revenirea la abuzuri. În documentul aprobat, nu sînt pomenite nici democraţia, nici libertatea, nici drepturile omului şi nici felul în care militarii americani vor da socoteală în faţa cuiva despre ceea ce au făcut sau n-au făcut. Oricare va fi rezultatul final, misiunea începută cu înlăturarea de pe soclu a statuii lui Saddam Hussein e ratată.