„Cu gura apă...”
Expresia a-i lăsa gura apă (după ceva) nu ar avea nevoie de explicații, pentru că descrie destul de clar o stare în care salivarea abundentă este indiciul poftei de a mînca. Extinderea semantică spre alte pofte decît cele strict gastronomice s-a produs cu ușurință, astfel că în DEX definiția construcției este destul de generală și cuprinzătoare: „a dori (ceva) nespus de mult”. În textele mai vechi există variante ale expresiei (cu sensul lărgit) care includ și alte verbe decît a lăsa: „Franțozilor le sloboade gura apă pentru ținuturile de pe malul drept” (Gazeta de Transilvania, 17.08.1841); „Lui Nonu-i dă gura apăla vederea acestor bănișori” (Telegraful român, 4.01.1879).
În prezent, este surprinzător de răspîndită o construcție în care expresia – al cărei subiect gramatical este, evident, gura – a fost reinterpretată, căpătînd astfel un subiect nou. Fenomenul de reanaliză (termen specializat din lingvistică) este spontan și provine în genere din opacizarea structurii interne a unei construcții. În acest caz, reinterpretarea gramaticală a fost probabil favorizată de postpunerea subiectului și de rolurile semantice proiectate de verbul a lăsa: există un individ care experimentează senzația de poftă, un stimul, un loc de manifestare a reacției fiziologice, un efect al acesteia. Expresia are un subiect gramatical (gura), care tinde să fie perceput doar ca loc pasiv al reacției, în timp ce stimulul reacției pofticioase devine noul subiect: „nu-ți trebuie mulți bani pentru a-ți ademeni clienții cu aranjamente de bunătăți care lasă gura apă”(ikea.com); „salata de pui care îți lasă gura apă” (dcnews.ro); „mîncăruri care îţi lasă gura apă” (libertatea.ro) etc. Construcția normală („80 de rețete de-ți lasă gura apă”, librariaonline.ro) este concurată de cea cu stimulul-subiect: „Am întrebat români ce-ar pune într-un burger tradițional și rețetele astea îți lasă gura apă” (vice.com); „rețeta de post a lui chef Florin Dumitrescu care îți lasă gura apă” (fanatik.ro); „rețeta care îți va lăsa gura apă” (spynews.ro).
În aceste construcții deviante, substantivului apă i se atribuie un rol incert, cel mai probabil de adjectiv invariabil caracterizînd împreună cu gură reacția fiziologică. Că lucrurile stau așa și că substantivul apă este transformat într-un fel de echivalent al lui leoarcă sau fleașcă se vede dintr-un rezultat și mai neașteptat al opacizării expresiei: transformarea ei în a lăsa (pe cineva) cu gura apă: „compozițiile care te lasă cu gura apă” (vice.com); „pune-ți în valoare restaurantul/cafeneaua/cofetăria prin fotografii care să îți lase clienții cu gura apă” (studioulfotobucuresti.ro); „după ce bucătarii iau capacele de pe cutiile în care sînt gătiţi purceii, imaginile îi lasă pe toţi cei prezenţi cu gura apă” (digi24.ro); „friptura aromată florentină din meniu vă va lăsa cu gura apă” (realitatea.md). E posibilă și o apropiere de expresia (a lăsa) cu gura căscată: „aspectul lor vizual te lasă cu gura apă” (instagram.com), „cu gura apă, juriul a decis” (antena3.ro).
Expresia are echivalente asemănătoare în mai multe limbi: Dicționarul limbii române (volumul I, 1913) ilustra similitudinile prin expresii din franceză (en venir/faire venir I’eau à la bouche), itaIiană (venir I’acqua in bocca), portugheză și germană. O expresie similară există și în engleză – to make one’s mouth water – și, în contextul actual, am putea crede că aceasta (în care water este însă verb, nu substantiv) ar fi influențat întrucîtva modificările sintactice actuale ale expresiei românești. Sintagma cu gura apă se găsește totuși, sporadic, în texte de acum aproape un secol: „Cum stăteau ei acolo, cu burta la pământ, cu ochii țintă-n pom și cu gura apă...” (Dimineața copiilor, 25.08.1929); „Familia este adunată la dejun, disecînd fiecare cu tacîmul și cu gura apă scrumbii de Dunăre” (Dimineața, 14.11.1932) și a avut în continuare o existență marginală, cu rare atestări: „Gheorghe, ghemuit în cojoc, cu gura apă la gîndul icrelor crude cu sare” (Luceafărul, 14.02.1987).
E deci firesc să presupunem că modificările nu au fost influențate de modele externe, ci doar de reinterpretarea spontană a expresiei. O reinterpretare cam absurdă și cam ridicolă pentru cei care continuă să perceapă logica construcției inițiale, în care gura lasă apă.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
