Cu ce-am greşit?
Acum vreo 18 de ani, un tip făcea mea culpa doar ca să rămînă la televizor. Se credea şi jurnalist, între altele, mai ales că aşa zicea cartea de muncă. Îl chema George Marinescu şi prezenta jurnalul de actualităţi de la televiziunea de stat din acea vreme. Statul era fireşte comunist, însă dl Marinescu era un profesionist. În această calitate ajunsese acolo, în anii â70, dacă nu mă înşel. S-ar putea să fie chiar adevărat, asta cu profesionismul: a fost un moment relaxat, cînd regimul şi-a atras tineri deştepţi şi spălaţi. Care au spălat şi ei mai tîrziu pe alţii, pe creier. Sîntem acum în pragul unei a doua mea culpa. De data asta de masă. De la un cap la altul, presa are de cerut scuze publicului. Iar eu m-am gîndit să încep, ca să nu rămîn naibii în urmă cînd se va declanşa tăvălugul. Dragă audienţă, iartă-ne că ţi-am făcut toate poftele! Iartă-ne că ţi-am dat ce ţi-ai dorit: sutiene, paiete, cuţite înfipte în inima, bătînd încă, a ştirii de prima pagină, senzaţie, celebrităţi, corazon. Iartă-ne că te-am nenorocit, că nu te-am învăţat ce înseamnă munca şi te-am tot dădăcit să ceri autorităţilor. Iartă-ne că ţi-am explicat că toate averile se fac din furt şi-acum vrei şi tu una, tot la fel. Iartă-ne că ţi-am luat modelele din cartea de istorie (că n-o mai citeşti, e mai mişto revista!) şi ţi-am dat în loc operaţia estetică, prostia în rol principal în reality show şi epopeea coafurilor la modă. Iartă-ne că am vrut să ne citeşti şi pentru asta ne-am întrebat mai întîi ce te-ar tenta, nu ce-ar fi de scris. Iartă-ne, drag popor român, că te-am sondat şi-am aflat că vrei să-ţi vorbim despre iubita cîntăreţului, iar tu nu ştii nimic acum de ipoteci. Iartă-ne că sîntem perfect adaptaţi umorilor celor mai de jos cititori. Iartă-ne că vrem ca oamenii să ne citească şi să le curgă balele, nu să le meargă mintea! Şi mai iartă-ne că sîntem tot mai singuri. Cine să mai stea cu noi? Sîntem la serviciu de dimineaţa pînă seara. Cînd ajungem acasă mai dăm un telefon tot la serviciu, în vreme ce mîncarea nu se răceşte în farfurie pentru că e deja rece fiindcă nimeni nu mai are chef s-o încălzească. Iartă-ne că, pentru coborîrea ta în subsolul cu distracţie şi poze şi reflectoare, am pus şi noi în debara planurile din adolescenţă, serbarea copiilor, chiar şi cele trei-patru fraze de politeţe pe care Codul Familei spune că trebuie să le adresăm nevestei. Şi mai presus de toate, drag public, iartă-ne că ne-am împietrit! Ca şi chirurgii ăia care exclamă "ce cancer frumos!" pentru că boala e pentru ei obiectul muncii, nu un motiv de suferinţă, am ajuns să ne uităm la dramele din jur cu ochiul fotografului, care ştie unde trebuie să cadă lumina pe cadavru. Am ajuns să măsurăm dramele oamenilor cu centimetrul, cu suta de mii de exemplare, cu milionul de telespectatori. Am ajuns să le punem pe toate în ordine, în lumină, în văzul voyeuriştilor, nu în discreţia la care umanitatea ne-ar obliga. De fapt, nici nu mai ştiu cum a început totul. Îmi aduc aminte că la Soti, acum un milion de ani, ştirea era ceea ce noi credeam că slujeşte Cauzei. O cauză vagă, care pentru fiecare însemna altceva. Eu voiam să cadă comuniştii, el, să plece feseniştii, ea, să vină la putere ţărăniştii, şi tot aşa. Undeva pe drum însă, pofta noastră de a schimba lumea s-a întîlnit cu pofta de a fi iubiţi de ea. Aşa cum e. Poţi să ne condamni, dragă publicule, pentru asta? Nu te grăbi să zici da. Înainte, gîndeşte-te ce-ai face mai degrabă în seara asta: ai ieşi la revoluţie sau ai sta acasă să vezi dacă hoţul de moaşte a murit trăsnit în ultima furtună? Ai? Cum ţi-ar fi mai bine? Ce ţi-ar plăcea? Nu ştiu vouă ce v-ar plăcea, dar ştiu ce-mi doresc foarte tare acum. Să deschid un ziar, să mă uit la o emisiune, să arunc o privire pe un site şi să mă simt mîndru. Mîndru că sînt jurnalist. P.S. Hai că sînt patetic. Dar dacă nu sînt singurul în situaţia asta, scrieţi la lucian@signfactor.ro
