Cu adidaşii în pat
Cînd aveam 6 ani ne-am mutat din Caransebeș în Craiova. Nu îmi place Craiova. Copiii sînt ciufuți și părinții lor urăsc țiganii cu spume. Norocul meu că la etajul 4 stă o familie de greci. Au un băiat care e de vîrsta mea și de aceeași culoare ca și mine, așa că nu prea se joacă nimeni cu el. Ne împrietenim repede. Primele luni trec destul de greu, dar învăț niște înjurături în greacă. Are jucării ciumece primite de la rudele care stau în partea cu Coca-Cola a lumii.
Tartorele puștimii din bloc – Grasu – îmi pune repede o poreclă: Bulibașa. E drept că și el e cam negru, dar eu sînt cel mai negru. La bloc se joacă fotbal la greu. Joc prin casă cu o minge făcută din perechi de șosete pînă cînd se milostivește unchiu-miu Gogu și îmi aduce o minge de 13 lei. Deși o sparg mult mai repede decît mi-aș fi imaginat, mingea îmi asigură intrarea în echipa de fotbal a puștilor mici de la bloc.
Cutremurul din martie 1977 mă prinde în plină perioadă de integrare. Una dintre cele mai frumoase femei din bloc e surprinsă de cutremur în duș și iese afară udă și goală pușcă. Domnul Popescu îi dă elegant pardesiul lui, spre indignarea marii majorități a puștilor și a bărbaților din bloc. Cristi și Dan îi taie – meritat – cauciucurile la mașină cîteva zile mai tîrziu, iar restul bărbaților refuză pentru cîteva luni bune să mai poștească țuica cu el. În ciuda embargoului, ca orice ceferist de încredere din bloc, el continuă să se pilească cu profesionalism în fiecare zi.
Îmi petrec vara la Caransebeș, unde Geta mă chinuie să îi vopsesc gardul și mă scoală la 3 noaptea să mă duc la furat de lucernă pentru iepuri. Cumva, este un eveniment de socializare: de fiecare dată sîntem două-trei familii la furat. Karol, unchiu-meu șvab, gătește senzațional și e un super-gospodar. Au și un chiriaș, cu care Geta și-o pune din cînd în cînd. Geta mai și ghicește în cafea, dă în ghioc sau face orice altceva de care au nevoie muierile din Caransebeș fără acces la psihoterapeut sau psiholog. Bineînțeles, face asta după ce vine de la muncă. Are o energie fantastică și nu poate sta locului deloc. Face o poală de bani și casa lor e o minunăție comparativ cu apartamentul urît din Craiova. Pe stradă sîntem o mulțime de puști, marea majoritate cu cel puțin un părinte care nu intră în categoria de român verde, așa că nimeni nu are nici o problemă cu nimeni. Se înjură în patru limbi și e clar că șvabii sînt în dezavantaj.
Tata vine să mă ia înapoi la Craiova. În tren se pilește mangă și adoarme, așa că nu coborîm în Craiova, ci la stația următoare – Roșiori. Ne întoarcem de acolo cu un marfar. Este o experiență frumoasă, căci stăm pe rampa unei cisterne. Îmi murdăresc pantalonii cu motorină și maică-mea se prinde că e ceva în neregulă. Îl spurcă pe tata, care se comporta predictibil. Spăsit, se duce, se pilește țeapăn și doarme în timp ce mama continuă să muncească ca bleaga.
Școala începe prost – nu îmi place și mă întorc acasă la prima pauză. Fac același lucru cîteva zile. Învățătoarea o cheamă pe mama, îmi iau o trosneală țeapănă și decid că școala este un lucru de care am nevoie dacă vreau să mai pot sta pe fundul propriu. Mă descurc repejor și încep să-i fac temele lui Sorin. Tac-su e șef de depozit, așa că mă plătește în ciocolată Kandia. Nu ține mult chestia, că tac-su vine la școală și îmi trage o ditamai scatoalca fiindcă îi fur ciocolata lui fii-su. Sorin, bineînțeles, a ajuns un mic politician local.
Sînt în clasă și cu fiul unui colonel de armată de la care mi-o iau într-o zi pentru că fac pe deșteptul. Învățătoarea mea, deși pînă la sfîrșitul clasei a IV-a se dovedește a fi o minunăție de femeie, la început nu pare a fi deloc încîntată de apucăturile sau de culoarea tenului meu. Piciu, colegul meu de bancă, este fiul unei profe de mate. Ne întrecem ca disperații la matematică, așa că ajungem repede cei mai tari din clasă. În felul ăsta îi atrag atenția și Claudiei, frumusețea clasei, care este și ea puțintel cam brunețică pentru standardele aristocrației de Craiova.
Încet-încet, intru într-o gașcă de pitici de la bloc și mă specializez în plimbatul cercului. Marius, băiatul șefului de gară, are desigur cel mai ciumec cerc, dar e cam fraier. Pînă la urmă, îl vrăjesc că toată chestia e de cerc și nu de îndemînare, și îmi dă cercul lui și o Eugenia în schimbul cercului meu paradit. Pentru cîteva săptămîni nu ies afară cu cercul decît în timpul în care tac-su e la serviciu.
Iarna e bine tare în casă – e cald și avem apă caldă. Mama îmi ia prima mea pereche de adidași și, bineînțeles, dorm cu ei în pat în noaptea aia. Lucrurile par a merge spre bine. De Revelion fac 100 de lei în cap de la familion: Ghica, Nini și Gogu sînt beți tare și au nevoie să se dea barosani, așa că îmi dau fiecare cîte 25 de lei. Restul sînt semipiliți și, în mod firesc, cam zgîrciți.
Mă duc și îmi cumpăr șase kile de portocale și nouă ciocolate. Le mănînc pe toate în aceeași zi. Intrăm în 1979 și lucrurile or să se înrăutățească dramatic în următorii ani.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
