Crizele de astăzi sînt altfel
La fel cum o generație face loc următoarei, problemele globale sînt permanent înlocuite de altele noi. Pandemia de COVID-19 – un fenomen care are loc o dată la o sută de ani – și riscul ca alți noi viruși periculoși să apară în orice moment ar fi doar unul dintre multele exemple. Fenomenele meteo extreme datorate schimbărilor climatice au consecințe catastrofale. Tehnologia informației și bazele de date sînt folosite uneori cu rea intenție sau pentru a purta războaie cibernetice. Creșterea prețurilor alimentelor din ziua de azi și foametea globală pot fi puse, la rîndul lor, pe seama unui eșec de răspîndire a tehnologiilor open-source.
Se pare că trăim într-o permanentă stare de pericol. Crizele nu mai sînt evenimente rare și izolate, care afectează un grup restrîns de persoane. Ele sînt mult mai frecvente, multidimensionale și interdependente, și – întrucît depășesc frontierele naționale – ele au potențialul de a afecta simultan întregul mapamond. Mai mult, ele implică atîtea „externalități” (efecte sau costuri colaterale, ignorate sau neluate în calcul, ale unei activități economice sau de producție, cum ar fi poluarea ș.a.m.d. – n. trad.), încît nici piețele și nici guvernele naționale nu sînt suficient de motivate să le rezolve.
Soluțiile acestor probleme depind de disponibilitatea bunurilor publice globale, iar sistemul internațional actual nu e capabil să le furnizeze în cantitate suficientă. Pentru pregătirea și intervenția în caz de pandemie, de exemplu, sau pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (un rău public global) e nevoie de investiții majore coordonate – deoarece, luate separat, acțiunile unei singure țări nu vor rezolva crizele actuale și nici nu vor putea preveni unele noi.
E imperios necesară și o regîndire a modului în care funcționează multilateralismul. Arhitectura financiară internațională postbelică era gîndită să susțină guvernele naționale, astfel încît ele să poată furniza bunuri publice la nivel național. Acum, prioritatea este conceperea unor noi instituții, care să poată furniza bunuri publice dincolo de frontierele naționale.
Iar faptul că, prin însăși natura lor, crizele actuale se suprapun subliniază o dată în plus necesitatea unui nou cadru de lucru. Fenomenele meteorologice extreme tot mai frecvente, precum inundații și secete, au crescut riscul bolilor infecțioase și al celor transmisibile prin intermediul apei. Creșterea temperaturilor medii și modificarea regimului precipitațiilor reduc randamentul potențial al culturilor de bază (cu 6% în cazul porumbului, bunăoară), care sînt vitale pentru siguranța alimentară – o componentă esențială a bunăstării sanitare. În perioada 2010-2019, proporția afectată de secetă extremă din suprafața totală de teren a planetei atingea 22%, indiferent de lună, față de 13% în perioada 1950-1999.
Situațiile de urgență din trecut, precum criza financiară globală din 2008-2009 (un fenomen al țărilor dezvoltate, de fapt), sau criza financiară din Asia și din America Latină de la finalul anilor 1990 erau de natură eminamente economică și se datorau unei acumulări excesive de riscuri financiare. Soluțiile se aflau în mîinile bancherilor centrali și ale miniștrilor de Finanțe; ele includeau noi reglementări financiare și politici monetare și fiscale care să restabilească producția și locurile de muncă pierdute.
Crizele de astăzi, dimpotrivă, sînt interdependente și cu adevărat globale, cu intenție, și au astfel un impact potențial mult mai mare. Ceea ce le deosebește e faptul că rezolvarea lor nu mai depinde exclusiv de competența autorităților economice naționale. Gestionarea lor eficientă presupune competența de conducere și acțiunile coordonate ale guvernelor de pe întregul mapamond. Un exemplu al acestei abordări este inițiativa înființării Global Health Threats Council (Consiliul global pentru amenințări sanitare). Identificarea din timp a amenințărilor pandemice și strategia de dezvoltare a imunității de turmă împotriva patogenilor cunoscuți reprezintă un caz clasic de bun public global, non-concurențial și neexclusiv.
Dar contribuabilii din fiecare țară în parte nu sînt stimulați să producă bunuri de care să beneficieze o lume întreagă. În plus, nu putem aștepta ca Ajutorul public pentru dezvoltare (APD) (un sistem de ajutorare al OCDE – n. trad.) sau filantropia să rezolve această situație. Pur și simplu, nu iese la socoteală. APD însuma anul trecut 180 de miliarde de dolari, cu cîțiva donatori privați care au adăugat niște miliarde în plus. Or, bunurile publice globale necesită bilioane de dolari. Mai mult, bugetele de dezvoltare sînt în prea mare măsură ciclice și prioritățile se schimbă. Iar ceea ce pare urgent și atrăgător politic nu coincide întotdeauna cu ceea ce e important, și anume obiectivul producerii bunurilor publice globale.
De aceea trebuie să introducem un nou sistem multilateral. În mod ideal, elementele sale principale ar trebui să reflecte instrumentele folosite pentru a furniza bunuri publice naționale: impozitare, stimulente și responsabilitate.
Întrucît bunurile publice globale necesită o finanțare semnificativă și constantă, ar trebui să avem în vedere consolidarea unei capacități fiscale mondiale subvenționate, în mod universal, în funcție de capacitatea de plată a fiecăruia. Conducerile de la nivel național vor trebui, desigur, să asigure posibilitatea unei intervenții interguvernamentale și intersectoriale adecvate.
Stimulentele necesare pentru a determina contribuabilii și guvernele să acționeze vor fi greu de furnizat. Dar cele mai multe guverne iau foarte în serios Consultațiile periodice ale Articolului IV al Fondului Monetar Internațional; includerea, aici, a unei evaluări a modului în care trebuie abordate riscurile climaterice și pandemice ar fi un bun început. De asemenea, agențiile de rating de credit ar trebui să-și extindă metodologiile specifice și în domeniul evaluării riscurilor guvernelor și corporațiilor.
Mapamondul nu e pregătit să facă față noii generații de crize. În eventualitatea unei crize, mai util decît să ne concentrăm doar asupra deficiențelor dintr-un anumit domeniu ar fi să înțelegem de ce sîntem mereu neperformanți atunci cînd trebuie să producem bunurile publice globale, necesare soluționării tuturor acestor noi crize. Pînă nu rezolvăm această problemă, vor continua să apară lacune specifice. Dacă amenințarea unei noi pandemii va apărea la orizont – să spunem, mîine – nu am fi mai bine pregătiți decît am fost pentru COVID-19.
Actualele crize climatice, sanitare și alimentare ar trebui să stimuleze colaborarea globală necesară combaterii acestor amenințări. Iar dacă ele nu o fac, e legitim să ne întrebăm ce anume ar putea să o facă.
Mauricio Cárdenas, fost ministru de Finanțe al Columbiei, e Visiting Senior Research Scholar la Centrul pentru politici de energie globală al Universității Columbia, SUA.
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
