Criza, ca o lebăda neagră
Federico Fubini publică în Foreign Policy un foarte interesant articol despre ultima reuniune de la Davos (http://www.foreignpolicy.com/story/ cms.php?story_id=4656). Jurnalistul italian a realizat un sondaj printre 60 de conducători de mari bănci prezenţi la prestigioasa reuniune, întrebîndu-i dacă se simt responsabili în vreun fel de actuala criză financiară. 63,5% au răspuns negativ - nu se simt în nici un fel răspunzători. 31,5% au răspuns pozitiv şi 5% au răspuns dubitativ, "poate". Dintre cei care au admis că au o anumită răspundere, 68,7% au răspuns că au greşit pentru că au fost prea optimişti, 31,3% au răspuns că "au continuat să danseze cît timp muzica a continuat să cînte" şi nici unul nu a admis că a acţionat din lăcomie. Rezultatele acestui inedit sondaj nu aduc nimic nou pentru cineva cît de cît familiarizat cu natura umană. Confruntaţi cu dezastrul, cei mai mulţi dintre cei care l-au produs neagă orice responsabilitate, iar toţi cei puţini care admit că au greşit vor spune că au făcut-o dintr-un exces al unei calităţi sau din cauza celorlalţi. Sînt sigur că aţi observat că dacă întrebi pe cineva ce defecte are, răspunsul va indica, în general, un exces de calitate. Astfel, defectele cele mai întîlnite sună cam aşa: "sînt prea bun", "sînt prea sincer", "am prea multă încredere în oameni", "sînt prea cinstit", "sînt prea harnic", "vreau prea mult să fac bine" şi altele asemenea. Şi marii dirijori ai finanţelor lumii sînt oameni, în cele din urmă. Nimeni nu va admite că răul care a generat totul sălăşluieşte în el însuşi. Dar, dincolo de limitele naturii umane şi de efortul supraomenesc necesar cuiva ca să-şi poată recunoaşte propriul viciu, e ceva de natură să ne alarmeze pe noi, cei care chiar nu avem nici o vină pentru actuala criză, dar îi suportăm din plin efectele. Din răspunsurile celor de la Davos, se vede că şanse ca lucrurile să se îndrepte sau, mai mult, şanse să nu se mai repete prea curînd o asemenea criză nu sînt. Adesea, criza ne-a fost prezentată ca un fel de fatalitate, ca un fel de pedeapsă căzută din cer, ca un fel de eveniment pur obiectiv (în sensul că este cu totul în afara voinţelor noastre), cam cum este meteorologia. Aşa cum n-ai ce-i face cînd ninge, n-ai ce-i face nici cînd vine o criză ca aceasta. De altfel, organizatorii reuniunii de la Davos din acest an l-au invitat pentru o conferinţă pe Nassim Nicholas Taleb, autorul Lebedei negre, un best-seller care dezvoltă teoria existenţei unor evenimente de imens impact care nu pot fi prevăzute. Acest gen de evenimente sînt suav plasate sub numele "lebăda neagră". Taleb enumeră apariţia computerului, a Internetului şi atacurile de la 11 septembrie în lunga listă de "lebede negre" care au marcat omenirea. Se ştie - pînă în secolul al XVII-lea, toată lumea era convinsă că lebedele nu pot fi decît albe, deşi Juvenal scrisese în primul secol că văzuse o astfel de pasăre rară. Cînd existenţa lebedelor negre a devenit un loc comun în cunoaştere, metaforele clasice, deja arhicunoscute, în centrul cărora stă ideea surprizei totale, a şocului, a imprevizibilului, a imposibilului care, totuşi, se întîmplă, nu au dispărut. Din cîte ne spune Fubini, mai toată elita business-ului mondial prezentă la Davos a fost extrem de încîntată cînd Taleb şi-a expus teoria, iar motivul e lesne de dedus. Teoria lebedei negre aduce scuza perfectă şi, odată cu ea, liniştirea oricărei conştiinţe cît de cît frămîntate. Cînd lumea întreagă reproşează elitei financiare lăcomia şi fudulia, răspunsul dat de teoria lebedei negre e menit să întoarcă reproşul: lumea întreagă reacţionează vulgar, emoţional şi neinformat în faţa unei lebede negre care a apărut de nu se ştie unde în cîrdul de lebede albe. Ei bine, tocmai această atitudine, care vine, cel mai probabil, dintr-o predispoziţie a naturii noastre căzute, îngrijorează. Pînă la urmă - vorba lui Milton - şiretenia Diavolului constă tocmai în faptul că mintea noastră poate foarte uşor să explice că paradisul e infern şi infernul e paradis. Ştim bine că omul este singura creatură care nu învaţă din propriile-i greşeli. Aşadar, e de aşteptat ca această criză să se repete cîndva. Sigur, vor achiesa la această sumbră predicţie toţi cei care admit analiza conform căreia actuala criză îşi are originea într-o gravă defecţiune apărută în ultimele decenii în temeiul etic al capitalismului. Toţi ceilalţi, printre care cei care cred în caracterul ciclic şi inevitabil al acestui gen de crize sau cei care cred, pur şi simplu, că această criză este un fenomen pasager rezultat dintr-un management nefericit, vor crede că greşesc. Dar şi mai îngrijorător este faptul că oamenii care au produs această criză sînt cam tot aceia chemaţi să ne scoată din ea. Guvernele care i-au lăsat pe financiari să inventeze şi să practice mecanisme absurde, cum ar fi acela de a cîştiga bani pe bursă din pariuri pe căderea unor acţiuni şi care au avut sub ochi întregul joc cu bani virtuali, sînt cele de la care sperăm salvarea. Băncile care au împrumutat oameni care era evident că nu pot returna niciodată creditul sînt exact acelea de la care aşteptăm, acum, relansarea sănătoasă. Or, dacă ei nu îşi recunosc greşelile, atunci cum ne vor lecui?
