Convulsiile imperiului. Care vor fi consecințele războiului pentru Rusia și Ucraina
Acest război, în convingerea mea profundă, va fi cauza morții Rusiei – mi se pare că aceasta este menirea Ucrainei ca atare.
Mașinăria de stat rusă, sistemul rus de astăzi are propriile sale nume și chipuri specifice, dar de fapt, din punct de vedere istoric, este o „cultură” foarte lungă a crimelor, o „cultură” a crimelor în masă. Aceasta este o tradiție care nu începe cîndva în secolul trecut, ci se extinde în adîncul statalității moscovite. Probabil nu se oprește nici măcar la Baturîn-ul ars de Menșikov, dar merge mai departe, chiar mai adînc – poate la Kiev, care a fost distrus de Andrei Bogoliubski. Asistăm în permanență la această agresiune, la această ură a poporului din nord-est față de poporul nostru, o ură care într-o mare măsură este amestecată cu invidia elementară, cu faptul că la noi totul este mai bun, că sîntem mai frumoși, mai talentați, mai buni și așa mai departe – se poate construi un șir întreg de motive, dacă-mi permiteți să le numesc așa, motive care au dat naștere acestei anticulturi a nimicirii, a distrugerii totale, a arderii oricărei manifestări de viață.
Cînd ne gîndim de ce nu am vrut să vedem această parte a istoriei noastre nici după ce ne-am cîștigat independența în 1991, trebuie să spunem mai întîi că această cunoaștere a fost strict interzisă. Pînă în ultimele sale zile, puterea sovietică a făcut tot posibilul să blocheze aceste informații. Pentru cei care au îndrăznit să le răspîndească, totul se încheia cu dosar penal pentru calomnie, pentru insultarea guvernului sovietic – și a durat chiar pînă la sfîrșitul anilor ’80, cînd perestroika și glasnost, proclamate la Moscova, au luat amploare. Adică oamenii care aveau aceste cunoștințe le împărtășeau de regulă doar în cercul celor apropiați.
Lîngă Demianiv Laz (un loc de lîngă Ivano-Frankivsk unde au fost împușcați în masă prizonierii din închisoarea NKVD în anii 1939-1941) locuiau oameni care au fost martori la aceste crime, dar nu au vorbit despre ele nici în anii ’50, nici în anii ’60 și nici în anii ’70. Despre Holodomorul din 1932-1933 au început să vorbească deschis abia cînd nu a mai existat urmărire penală pentru asta. Și acest lucru arată doar că sistemul sovietic totalitar, o mașinărie represivă, a supravegheat cu atenție și s-a asigurat să fie uitate crimele sale.
Cu toate acestea, în ultimii ani de existență ai URSS, noi, ucrainenii, nu aveam, de fapt, nici un motiv special să ne temem de agresiunea rusă. Rusia a demonstrat o tendință constantă de a deveni un stat democratic, chiar și mai democratic decît Ucraina. Începutul anilor 1990 a fost marcat de o atitudine pozitivă față de ceea ce se întîmplă la Moscova, față de modul în care țara este reformată, față de modul în care Rusia din epoca Elțîn își demonstrează natura pro-occidentală, dorința de a face parte dintr-o lume democratică civilizată – și chiar părea să se descurce mult mai bine decît Ucraina post-comunistă cu președintele-partocrat de atunci. Și astfel a fost creată iluzia siguranței. În societatea noastră nu a existat impresia că Rusia va intra obligatoriu în război cu noi. Acest război, care trebuia să izbucnească odată cu prăbușirea URSS în 1991, a fost amînat de zeci de ani și, în cele din urmă, a început. Dar atunci, la vremea aceea, nu am observat semne că s-ar întîmpla.
Primul semnal de alarmă a fost succesul electoral destul de mare al politicianului rus Vladimir Jirinovski în 1993. Cred că secretul acestei victorii – adică nu chiar un secret – a fost tonul său agresiv, militarist, cu care a contrastat foarte tare cu partidul de guvernămînt de atunci din Rusia. Dar noi din nou ne-am zis: „Doamne, acesta este doar un bastard care semnalează că există extremiști în Rusia, dar în general mainstream-ul lor e normal și totul va fi bine”.
Cu toate acestea, Rusia se întoarce mereu la o cultură a crimelor în masă, iar acest lucru este direct legat de măreția imperială. Fără aceste instrumente, aceste mijloace criminale, violente, Rusia în dimensiunea sa teritorială pur și simplu nu are nici o șansă de existență. Nu poate exista fără violență. Violența, mai ales în masă, și mașinațiunile care o asigură sînt, de fapt, singura condiție necesară pentru existența acestei țări colosale. Asistăm și astăzi la modul în care funcționează acest lucru, cînd, să zicem, vedem un procent incredibil de mare din populație care se presupune că aprobă războiul și îl susține pe organizatorul acestuia. 70-80% susținători sînt, de asemenea, efectul unui imens aparat de umilire și violență.
Rusia este arhaică, apelează doar la trecut, nu are nici un proiect de viitor și, în consecință, se bazează în mare măsură pe instincte, pe reflexe, pe ceea ce noi numim Evul Mediu – și folosim acest cuvînt nu în sens de perioadă din istoria umanității, ci ca personificare a unor lucruri crude, teribile, întunecate.
Dar imperiile și-au trăit traiul, am vorbit despre asta în aceiași ani 1990-1991, însă a mai rămas unul. Și în tot acest timp asistăm la convulsiile lui. Iar acum am devenit nu numai martori, ci și victime, obiectul acestor convulsii, pentru că acest război, purtat împotriva noastră, nu este altceva decît convulsiile acestui imperiu. Acest război, în convingerea mea profundă, va fi cauza morții Rusiei – mi se pare că aceasta este menirea Ucrainei ca atare. Poate fi o menire istorică temporară, iar după ce va fi împlinită, ne vom gîndi la următoarea idee națională, dar deocamdată idea noastră națională este următoarea: acest imperiu trebuie să se prăbușească la impactul cu noi, acest imperiu trebuie să se destrame și să înceteze să existe în încercarea de a ne distruge.
Iar victimele pe care le vedem cu toții astăzi, numărul lor foarte mare și varietatea diavolească a tuturor crimelor pe care rușii le comit pe pămînturile noastre – toate acestea sînt o protecție absolut unică, un mijloc împotriva uitării. Cînd folosim acum toponimul Bucea, îl extindem (la alte teritorii ocupate). Din păcate, există multe astfel de locuri în Ucraina și vor fi și mai multe. Și sînt convins că toate acestea vor crea o stare specială a memoriei noastre naționale – adică chiar vom înceta să mai uităm. Nu vom uita.
Traducere din ucraineană de Maria HOȘCIUC
Iurii Andruhovîci este scriitor ucrainean. Cea mai recentă carte apărută în traducere românească: Recreații, Editura Cartier, 2021.
Foto: wikimedia commons
