Convingeri

Dacă viitorul preşedinte al Statelor Unite ar putea beneficia de voturile din restul lumii, victoria senatorului de Illinois, Barack Obama, ar fi asigurată. În ajunul călătoriei sale în străinătate (Orientul Mijlociu, Europa), un sondaj al ziarului The Guardian dădea patru din cinci britanici pentru Obama, The Pew Research Centre publica rezultate conform cărora în principalele ţări europene sînt de două ori mai mulţi oameni care au mai multă încredere în Obama decît în rivalul său; nu peste tot cifrele sînt atît de elocvente, dar ne-americanii, ba chiar şi anti-americanii, de oriunde ar fi ei, îl susţin pe Obama într-o proporţie semnificativă. Cei mai radicali critici ai maniheismului american (împărţirea lumii între buni şi Imperiul răului), ai comportării hegemonice a singurei mari puteri, ai influenţei negative a culturii americane, văd în viitorul preşedinte Obama omul care va retrage trupele americane din Irak, va găsi o soluţie pentru conflictul din Orientul Mijlociu acceptată şi de Israel, şi de statele arabe, în timp ce palestinienii vor obţine ceea ce cer de decenii; Obama va izbuti să anihileze reţelele teroriste şi va renunţa la privilegiile comerciale americane impuse partenerilor contractuali. Această idilă nu poate fi tulburată decît de vestea că preşedintele SUA are nevoie, pentru a fi ales, de voturile majorităţii americanilor şi nu de cele ale locuitorilor din alte continente. În timp ce Obama călătoreşte prin lume pentru a verifica la faţa locului cît trebuie să cedeze din planurile iniţiale pentru a realiza înţelegeri reale, preşedintele în exerciţiu, Bush jr., de la care nimeni nu mai aştepta nimic, face un viraj de politică externă cu consecinţe importante. Presa de toate felurile agită iminenţa unei lovituri militare împotriva Iranului, executată fie de aviaţia israeliană, fie de cea a Statelor Unite, dar diplomaţia face primii paşi în vederea normalizării. După 30 de ani de ruptură, cînd Statele Unite boicotau orice reuniune cu participare iraniană, s-au reluat contactele cu Iranul: William Burns, numărul trei la Departamentul de Stat, este prezent la Geneva, la o reuniune privind dosarul nuclear, la care e de faţă şi negociatorul iranian, responsabil cu acest dosar. Este un gest simbolic foarte important, pentru că, şi în eventualitatea că iranianul şi americanul vor pleca aşa cum au venit, s-a arătat că SUA nu resping poziţia europeană împărtăşită şi de Rusia, şi de China: negocieri înaintea oricăror sancţiuni economice sau acţiuni militare. Conform ziarului The Guardian, administraţia Bush e pregătită să deschidă un birou pentru reprezentarea intereselor americane în Iran. După tratativele cu Coreea de Nord, reluarea contactelor cu Iranul i se pare lui John Bolton, fost ambasador american la ONU, "dezonorantă", rezultatul unei "decăderi intelectuale": "E ca şi cum administraţia Obama s-ar fi instalat cu şase luni mai devreme". Dar Obama caută şi el drumul spre centru. Ca orice pretendent la cea mai importantă funcţie administrativă şi politică din ţara sa, Obama ştie că nominalizarea se cîştigă stimulîndu-i pe militanţii radicali din propria tabără, dar victoria în alegerile generale se obţine prin fraze care să-i liniştească pe indecişi şi pe marginalii taberei adverse. Cu gîndul la aceştia îşi moderează Obama discursul principial. Nu se mai promite o retragere din Irak în 16 luni, acum obiectivul e mult mai îndepărtat şi etapele seamănă foarte mult cu calendarul proiectat de rivalul republican, John McCain. Chiar înainte de vizita la Bagdad, schimbarea de atitudine era evidentă. În sondaje, sînt foarte mulţi americanii care cred că John McCain va fi un comandant suprem al armatei mai bun decît Obama. În această direcţie îşi îndreaptă strategiile candidatul democrat, vrînd să arate că va apăra securitatea Statelor Unite cu tot atîta zel ca rivalul său cu un eroic trecut militar. Şi în materie de politică internă, Obama îşi moderează discursul acceptînd ceea ce a respins, promiţînd că bogaţii nu vor pierde, iar săracii vor cîştiga. "Există vreo idee pentru care Obama ar muri?" - se întreabă David Paul Kuhn în The Wall Street Journal. Probabil că nu, dar e dispus să-şi închine viaţa ideii că el trebuie să fie preşedinte. Dacă aceasta e o idee.